Acest material reprezinta continuarea la Pentru ce am părăsit papismul

Prin întoarcerea la Ortodoxie a părintelui Ballester cititorul are prilejul să urmărească pas cu pas evoluţia controversată a unui monah franciscan – de la primele ezitări timide până la mărturisirea fermă a Ortodoxiei ca fiind Adevărata Biserică a lui Hristos. Astfel de întoarceri, din ce în ce mai multe şi mai dese, constituie un mesaj îngrijorător pentru acea „Biserică” ce şi-a pierdut deja postura medievală de centru dictatorial al unei monstruoase împărăţii politico-bisericeşti.

Stanislav Jedrezeski
Fragment din prefaţa cărţii scrisă de Părintele Pavel Ballester cu titlul „Întoarcerea mea la Ortodoxie” (Atena, 1954). (n.ed.gr.)

Răspunsul confesorului meu

După ce am citit acele cărţi, m-am simţit ca un străin în Biserica mea, al cărei conţinut organic nu avea nici o legătură cu Biserica întemeiată de Hristos, organizată de Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor şi înţeleasă în acest fel de Sfinţii Părinţi. Înrâurit de această convingere, i-am scris confesorului meu prima scrisoare: „Am citit cărţile ce mi le-aţi recomandat. Nu voi încălca niciodată dumnezeieştile porunci pentru a mă încrede în nişte învăţături omeneşti ce nu au nici cel mai mic temei în Sfânta Scriptură. Astfel de învăţături sunt seria de absurdităţi în ceea ce priveşte Papalitatea, dat fiind că natura Bisericii o putem înţelege prin intermediul Sfintei Scripturi, iar nu prin prisma hotărârilor şi opiniilor omeneşti. Adevărul de credinţă nu izvorăşte decât din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a întregii Biserici”.

Răspunsul a venit îndată: „Nu mi-aţi urmat sfatul” – se plângea confesorul meu – „şi v-aţi lăsat sufletul pradă influenţei primejdioase a Bibliei, care arde şi înnegreşte ca focul atunci când nu luminează, în astfel de împrejurări ca a ta. Papii au spus că «este o mare înşelare să se creadă că toţi creştinii pot citi Sfânta Scriptură», iar teologii noştri ne asigură că Scriptura e «un nor întunecat». «A crede cineva în limpezimea şi capacitatea Scripturii de a-l lumina pe om este o dogmă eterodoxă», spun infailibilii noştri superiori. Cât despre Tradiţie, nu consider necesar să-ţi reamintesc că trebuie «să urmăm mai întâi de toate pe Papa, atunci când e vorba de chestiuni de credinţă». În acest caz, Papa valorează mai mult decât zeci de mii de Augustini, Ieronimi, Grigorii şi Hrisostomi…”
Această scrisoare mi-a întărit convingerea, în loc să mi-o surpe. Mi-era cu neputinţă să pun pe plan secund Sfânta Scriptură, după Papa. Combătând Sfânta Scriptură, Biserica mea pierdea orice autoritate în ochii mei şi devenea una cu ereticii, care, „mustraţi de Scriptură, se întorc împotriva ei”. A fost ultima legătură cu confesorul meu.

Papa e totul, iar biserica nimic

Dar nu m-am oprit acolo. Începusem deja să mă îndepărt

ez de deraierile Bisericii mele. Apucasem un drum pe care nu trebuia să mă mai opresc până nu aflam o soluţie viabilă. Drama mea, în acea vreme, era că mă înstrăinasem de Papism, dar nu mă apropiam de nici o altă realitate ecleziastică. Ortodoxia şi Protestantismul erau pentru mine idei confuze, şi încă nu mi se dăduse prilejul să realizez că puteau să-mi ofere ceva în zbuciumul meu. Cu toate acestea, continuam să-mi iubesc Biserica care mă făcuse creştin şi a cărei pecete o purtam. Aveam încă nevoie de multă aprofundare ca să ajung, încet, încet, cu osteneală şi durere, la concluzia că Biserica pe care o iubeam nu putea exista în sistemul papal.
Într-adevăr, faţă de stăpânirea absolută a Papei, în acest sistem nu există în esenţă autoritatea Bisericii şi a episcopatului – căci, potrivit teologiei catolice, „autoritatea Bisericii există doar atunci când este în armonie cu voinţa Papei. În caz contrar, devine nulă”. Ca atare, Papa cu Biserica sau fără Biserică e acelaşi lucru; adică Papa este totul, iar Biserica nimic. Mare dreptate avea episcopul Maren când a scris: „Romano-catolicii ar fi fost mult mai corecţi dacă în Crez ar zice «şi întru unul Papă» decât să zică «şi întru una Biserică»”.
Însemnătatea şi rolul episcopilor în Biserica Catolică nu e decât o simplă reprezentare a stăpânirii papale, căreia, ca şi credincioşii simpli, se supun înşişi episcopii. Ei încearcă să susţină acest regim prin capitolul 21 din Evanghelia după Ioan, unde, potrivit interpretării catolice, „Domnul încredinţează Apostolului Petru (primul Papă) păstorirea oilor şi a mieluşeilor Săi; îi încredinţează, adică, lucrarea de Păstor Suprem, cu drepturi exclusive asupra tuturor credincioşilor (care sunt mieluşeii) şi asupra tuturor Apostolilor (care sunt oile)”.

Dar în Biserica Catolică episcopii nu sunt nici măcar urmaşii Apostolilor, întrucât, aşa cum dogmatizează ea, „autoritatea apostolică lipsea de la aceştia [apostoli] şi nu s-a transmis urmaşilor lor, adică episcopilor. Singură stăpânirea Papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi apostoli, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor”. Ca atare, episcopii, nemoştenind nici o succesiune apostolică, nu au altă stăpânire decât ceea ce li s-a dat nu direct de la Dumnezeu, ci de la Pontiful Suprem al Romei. Şi Sinoadele Ecumenice, la fel, nu au nici o valoare decât aceea ce le este acordată de episcopul Romei, fiindcă „nu sunt, nici nu pot fi altceva decât nişte întruniri ale creştinismului convocate sub autoritatea, stăpânirea şi conducerea Papei”. E de ajuns ca Papa să iasă din sala Sinodului, spunând „nu mă mai aflu acolo înăuntru” – din acea clipă, încetează validitatea Sinodului. Hotărârile lui, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt supuse judecăţii Papei şi nu sunt validate de către el, care le va impune credincioşilor graţie autorităţii lui.

Înfricoşătorul răspuns al unui iezuit

În acea vreme, aproape renunţasem la studiile mele, folosindu-mi timpul pe care mi-l îngăduia regulamentul Ordinului pentru a mă retrage la chilia mea, unde nu mă gândeam la altceva decât la sfâşietoarea mea problemă. De luni întregi studiam înfiinţarea şi organizarea Bisericii din vechime, direct de la izvoarele apostolice şi patristice. Dar toată această muncă nu rămânea în totalitate ascunsă. Şi viaţa mea exterioară se vedea a fi influenţată puternic de această mare frământare, care îmi absorbise tot interesul şi îmi concentrase toate puterile. Nu pierdeam prilejuri de a căuta în afara mănăstirii orice ar fi contribuit întrucâtva la luminarea mea deplină. Astfel am început să vorbesc pe această temă cu cei apropiaţi dintre personalităţile bisericeşti, în funcţie de încrederea ce-o aveam în sinceritatea inimii lor. În felul acesta, primeam încontinuu impresii şi opinii referitoare la subiectul în cauză, care pentru mine erau mereu interesante şi importante.
Pe cei mai mulţi din aceşti clerici i-am aflat mai fanatici decât mă aşteptam. Cu toate că recunoşteau întru totul temeiul iraţional al învăţăturii despre Papă, se alipeau de cunoscuta idee că „supunerea datorată Papei constituie un asentiment ascuns înţelegerii noastre”, precum şi de altă maximă rostită de fondatorul Ordinului iezuit: „Ca să avem adevărul şi să nu cădem în rătăcire suntem datori să ne ţinem de axioma de bază şi indestructibilă potrivit căreia ceea ce vedem alb e în realitate negru, dacă ierarhia Bisericii spune că e negru”. Cu această prejudecată fanatică, un preot iezuit mi-a mărturisit următoarele: „Ceea ce-mi spuneţi, recunosc, este just, logic şi adevărat. Dar noi, iezuiţii, în ziua tunderii noastre în monahism, în afară de cele trei făgăduinţe obişnuite, mai facem şi o a patra, specială. Această a patra făgăduinţă e mai importantă decât cele ale fecioriei, ascultării şi neagonisirii. E făgăduinţa că ne vom supune în mod absolut Papei. Ca atare, prefer să merg în iad cu Papa, decât în rai cu toate adevărurile voastre.

„În urmă cu câteva secole, aţi fi fost ars în flăcările inchiziţiei”

În opinia celor mai mulţi dintre aceştia, eram un eretic. Iată ce mi-a scris un episcop: „Acum câteva secole, ideile pe care le aveţi ar fi fost suficiente să vă ducă la ardere pe rugul Sfintei Inchiziţii.” Oricum, în ciuda tuturor acestea, aveam de gând să rămân în mănăstire şi să mă dăruiesc vieţii duhovniceşti, lăsând Ierarhiei răspunderea pentru rătăcirea şi îndreptarea ei. Dar cele de folos sufletului meu ar fi putut să fie în siguranţă pe o cale unde samavolnicia Papei ar fi putut îngrămădi noi dogme şi false învăţături referitoare la viaţa evlavioasă şi la Tainele Bisericii, atât timp cât puritatea învăţăturii fusese denaturată şi întinată de despotismul Papei? Cine, deci, îmi putea da asigurări că această întinăciune nu s-ar fi răspândit şi în alte puncte ale credinţei? Ca atare, nu-i deloc de mirare faptul că persoanele evlavioase din Biserica Catolică au început să tragă semnalul de alarmă prin fraze de genul: „Cine ştie dacă «micile mijloace de mântuire» care ne-au inundat nu ne fac să uităm pe Singurul Mântuitor, pe Iisus ?” „Astăzi viaţa noastră duhovnicească se prezintă ca un pom cu multe ramuri şi frunze, în care sufletele nu mai ştiu unde e trunchiul, pe ce se sprijină totul şi unde sunt rădăcinile care îl hrănesc”. „Într-aşa fel am împopoţonat şi împovărat religiozitatea noastră, încât chipul Celui ce este acel «un singur lucru (care) trebuieşte» (Luca 10:42) s-a pierdut printre zorzoane”.
Convins, deci, că şi viaţa mea duhovnicească în sânul Bisericii Papale m-ar fi expus la riscuri, am sfârşit prin a face pasul decisiv. Am părăsit mănăstirea şi apoi, după puţin, am declarat că nu mai aparţin de Biserica Catolică. Până atunci unii s-au arătat dispuşi să mă urmeze, dar în clipa finală nici unul nu s-a hotărât să-şi jertfească funcţia, cinstirea şi reputaţia ce-o avea în Biserica lui.
Astfel am părăsit Biserica Catolică, al cărei conducator, uitând că Împărăţia Fiului lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta” şi că „cel ce e chemat la episcopie nu e chemat la vreo începătorie sau stăpânire, ci la slujirea Bisericii toate”, a urmat aceluia care „dorind în mândria sa să fie ca Dumnezeu, a pierdut slava cea adevărată, îmbrăcându-se cu cea mincinoasă” şi care „voia să şadă în templul lui Dumnezeu, ca un dumnezeu”.
Foarte corect scria Bernard de Clairvaux către Papă: „Nici un venin mai înfricoşător nu e pentru tine şi nici o sabie nu e mai primejdioasă decât setea şi dorinţa arzătoare de putere”.
Ieşind din Papism, m-am supus glasului conştiinţei mele – care era glasul lui Dumnezeu Însuşi. Iar acest glas îmi zicea: „Ieşi dintr-însa, ca să nu te împărtăşeşti cu păcatele ei şi ca să nu iei din rănile ei” (Apocalipsă 18:4). Cum am ajuns însă după părăsirea Papismului în sânurile Ortodoxiei, lumina cea neîntinată şi desăvârşită a Adevărului, voi povesti cu alt prilej.

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.
Traducerea: Monahul Gherontie (Nica),  Sfântul Munte

Din Familia Ortodoxa nr. 16