A te afla timp de cincisprezece ani „la picioarele“ – ca să folosesc o expresie plastică – unui Părinte cum se iveşte din sânul Bisericii o dată la două sute de ani este un mare dar de la Dumnezeu. Dar şi pentru noi este o binecuvântare să aflăm fie şi o parte din foarte multele întâmplări pe care domnul H.M.P., fiul duhovnicesc al părintelui Porfirie, le-a adunat în memoria sa timp de cincisprezece ani.
Folosirea doar a iniţialelor numelui său se datorează dorinţei sale de a rămâne anonim din motive duhovniceşti. Îi respectăm alegerea şi îi mulţumim din suflet pentru lucrurile pe care s-a hotărât să ni le împărtăşească.
H.M.P.: Părintele Porfirie era un om mic de statură, cu ochi albaştri, plin de voioşie şi cu un zâmbet plăcut. Era o persoană în prezenţa căreia te simţeai atât de bine, încât puteai să-i pui orice fel de întrebare.
Recunoştea că avea darul străvederii. Într-o zi mi-a spus: „Darul acesta mi l-a dat Dumnezeu ca să mă fac mai bun“. Fiind foarte sporit duhovniceşte, îşi simţea păcătoşenia pe deplin, lucru care se întâmplă cu toţi sfinţii.
Se duceau la el să-l vadă profesori universitari, care îşi dădeau seama imediat cu ce fel de om aveau de-a face. Stăteau şi-l ascultau aşa cum îl ascultă elevul pe profesor. Am fost şi eu martor la asemenea întâlniri, când am însoţit nişte academicieni şi profesori universitari până la părintele Porfirie. Deşi nu făcuse decât patru clase, nu numai că atrăgea înspre el figuri ilustre de intelectuali, dar uneori chiar îi corecta când aceştia făceau vreo greşeală, iar ei îl priveau cu foarte mult respect.
Vorbind odată despre sfinţenie, mi-a spus:
– Există trei grade ale sfinţeniei. Pe treapta mai de jos se află sfântul care, după ce se roagă un sfert de oră, este vizitat de harul sfânt. La sfinţii mai avansaţi, harul vine imediat ce ridică mâinile spre rugăciune; şi mai există o categorie de sfinţi – cei deasupra cărora harul sălăşluieşte în permanenţă.
Vorbindu-mi altădată despre sfinţenie, mi-a spus că sfântul este acela care nu face păcate şi se roagă zi şi noapte cu mâinile ridicate spre Dumnezeu, putând să influenţeze anumite situaţii în mod radical. Ca să înţeleg mai bine, mi-a dat următorul exemplu:
– Imaginează-ţi un oraş cu cinci sute de mii de locuitori care păcătuiesc. Într-o mănăstire de acolo trăieşte un călugăr nevoitor, care-şi ridică mâinile curate către Dumnezeu şi-L roagă să nu pedepsească mulţimea aceea de oameni care au păcătuit. Te pot asigura că, de dragul acestui pustnic, Dumnezeu nu pedepseşte cinci sute de mii de oameni.
K.I.: Ceea ce ne povestiţi este uimitor.
H.M.P.: Mi-a mai spus: „Să ştii că nimic nu le este cu neputinţă sfinţilor lui Dumnezeu. Ei pot cere ceva de la Creator şi să primească întocmai ce au cerut. Puterea sfinţilor este foarte mare“.
Este deosebit faptul că părintele Porfirie comunica cu cealaltă lume.
K.I.: Cu Biserica triumfătoare.
H.M.P.: Da. O să vă povestesc un episod care m-a impresionat extraordinar de mult.
Odată l-am vizitat pe părintele Porfirie împreună cu o rudă de-a mea ca să-i spunem că în săptămâna care trecuse murise un om care era neam cu amândoi, iar la mai puţin de 48 de ore a mai murit cineva din familia noastră. Aşa că l-am rugat pe părintele Porfirie să se roage pentru sufletele celor două persoane, fără să-i dăm vreo informaţie despre ele.
Patru zile mai târziu, am fost din nou pe la părintele Porfirie, care ne-a spus:
– Mi-aţi zis să mă rog pentru cutare femeie.
– Da, părinte.
– Era călugăriţă?
– Da.
– Mi-aţi spus cumva voi lucrul acesta?
– Nu.
– Această maică a fost mai înainte căsătorită. S-a călugărit după ce a murit bărbatul ei. Şi bărbatul ei era bun. Dar una e să fii călugăr şi alta e să fii mirean. Însă pentru cea de-a doua persoană despre care mi-aţi spus trebuie să ne rugăm.
K.I.: Cutremurător! Părintele a văzut sufletele celor trei şi a cunoscut în ce stare se afla fiecare. Lucrul acesta dovedeşte că vedea nu numai ce se întâmpla în această lume, dar şi în cealaltă.
H.M.P.: Odată l-am dus pe un călugăr nevoitor de la Sfântul Munte la părintele Porfirie cu maşina mea. Convorbirea lor, la care am asistat şi eu, s-a învârtit în jurul rugăciunii. Călugărul l-a întrebat pe părintele Porfirie cum trebuie să ne rugăm. Iar părintele l-a întrebat la rândul său pe călugărul acela cum se ruga el. Călugărul i-a răspuns: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. M-a întrebat şi pe mine cum mă rog. „La fel mă rog şi eu“, am răspuns. Apoi, părintele ne-a spus:
– Atunci când mă rog şi rostesc aceste cuvinte, adaug mereu un pic de culoare. Spun cuvintele unul câte unul, le pronunţ rar şi accentuez pe „miluieşte-mă“. De ce? Pentru că Hristos este şi El o persoană. Şi când vorbeşti cu El, eşti dator să ştii că nu vorbeşti la pereţi, adică unui înţeles abstract sau unei situaţii. Vorbeşti cu Hristos, Care te ascultă.
Şi a continuat:
– Când vorbeşti cu părintele tău după trup, nu-i strigi, de exemplu, „Dă-mi şi mie, măi, atâţia bani“, pentru că o asemenea exprimare nu-i va plăcea şi-ţi va spune: „De ce-mi vorbeşti pe tonul acesta?“ Dar dacă fiul îi spune „Te rog, tată, dă-mi şi mie cutare sumă, pentru că am nevoie“, tatăl îi va răspunde: „De ce să-ţi dau numai atât? Pentru că eşti un copil atât de bun, îţi voi da de cinci ori mai mult“.
K.I.: Exemplul acesta este foarte bun.
H.M.P.: Părintele Porfirie lega mereu lupta duhovnicească de problema lăcomiei pântecelui. Spunea că, dacă omul reuşeşte să mănânce cu măsură şi în mod raţional, Dumnezeu îi completează lipsurile pe care le are. Mai zicea că diavolul a reuşit să-l scoată pe om din Paradis tot din cauza lăcomiei pântecelui, iar acum, Dumnezeu îl cheamă pe om ca să se lupte şi să ia înapoi împărăţia pe care a pierdut-o, zicând: „Războieşte-te cu el ca să iei înapoi puterea pe care ţi-a luat-o“.
Atunci i-am zis părintelui Porfirie:
– Aşadar, lupta cu lăcomia pântecelui este foarte importantă. Iar el mi-a răspuns astfel:
– Lupta aceasta este atât de importantă pentru urcuşul duhovnicesc, încât Părinţii Bisericii noastre obişnuiau ca, atunci când îşi făceau de mâncare, să pună peste ea un pahar de zeamă amară, ca să nu simtă plăcerea mâncării.
– Şi ce iese de aici?
– Ce iese? Ascultă să-ţi explic: atunci când omul se nevoieşte astfel, nu apucă să ridice mâinile spre cer, şi asupra lui coboară harul lui Dumnezeu.
K.I.: Mai există, însă, şi un alt capitol, care se referă la marea majoritate a oamenilor, şi anume viaţa în familie, cu multele sale probleme şi dificultăţi. Din proprie experienţă, cunosc faptul că părintele Porfirie se interesa foarte mult de menţinerea unor legături corecte între soţi şi de instituţia sfântă a familiei. Grija lui permanentă era îndreptată spre creşterea copiilor într-o atmosferă sănătoasă, plină de pace şi de iubire.
H.M.P.: Aveţi perfectă dreptate. Părintele Porfirie se ocupa mai ales de legăturile dintre soţi şi de cele dintre părinţi şi copii.
Când se ducea la el vreun om însurat, care nu avea o soţie bună, sau o femeie căsătorită ce nu avea un soţ bun, dar şi în primul caz şi în al doilea, aceşti oameni îşi purtau crucea cu răbdare, părintele îi numea sfinţi.
Odată a venit la el un om căsătorit, care nu era deloc un soţ bun, dar ridica o biserică. Acesta i-a spus părintelui:
– Părinte, eu ridic o biserică frumoasă!
– De ce ridici, binecuvântate, această biserică mică, după ce ai stricat-o pe cea mare, care este casa ta?
K.I.: Cât de frumos i-a spus…
H.M.P.: Mereu le zicea părinţilor să nu se certe niciodată dinaintea copiilor lor, căci copiii, atunci când îi aud pe părinţii lor certându-se, simt că se surpă casa pe ei.
K.I.: Aşa este.
H.M.P.: El spunea astfel: „Copiii trebuie să crească având parte de mângâierea ambilor părinţi, iar tatăl nu trebuie să fie foarte dur. Iar dacă vreodată este nevoie să aplice copilului vreo pedeapsă, să o facă cu foarte mare atenţie şi cu măsură, ca să nu-l traumatizeze pe copil“.
Odată ne-a povestit următoarea întâmplare:
– Odată am luat foarte multe bomboane şi m-am dus la un orfelinat. Am împărţit bomboanele copiilor orfani, dar sufletele lor erau flămânde şi inhibate, aşa că nu aveau puterea să zâmbească. Am plecat de acolo şi m-am dus să iau autobuzul. Când am intrat în autobuz, am văzut că nişte pasageri se certau între ei: „Scoală-te de aici… Aşază-te mai încolo! Strânge-ţi picioarele…“ Strigau unul la altul şi se înjurau. Atunci m-am gândit: „Copiii aceia sunt orfani de tatăl pământesc, iar aceşti copii sunt orfani de Tatăl ceresc“.
Şi părintele Porfirie a continuat:
– Pentru că oamenii sunt orfani de Dumnezeu, Care înseamnă bucurie, ei nu mai ştiu ce fac şi îşi ies din fire. Dar dacă omul reintră pe drumul lui Dumnezeu şi al Bisericii şi-L cunoaşte pe Tatăl său ceresc, atunci el nu se mai poartă ca un orfan şi este tot timpul plin de bucurie. Ce este stresul, dacă nu tocmai starea de orfan faţă de Părintele ceresc?
Odată mi-a spus:
– Tu eşti un om cucernic şi vrei să-ţi impui cucernicia şi credinţa şi celor din jur. Dar crezi că în felul acesta obţii ceva? Procedezi greşit, pentru că oamenii au însuşirea de a se opune. Îi spui unuia ceva, iar el nu face lucrul acela tocmai pentru că i l-ai spus tu. Dar dacă te vede pe tine că faci un lucru bun, poate că-l va face şi el, căci va gândi: „Dacă omul acesta face aşa, o să fac şi eu la fel“. În schimb, dacă te rogi mereu lui Hristos şi spui: „Doamne Iisuse Hristoase, Te rog, luminează-l şi îndrumă-l pe omul acela“, atunci El va începe să-i trimită gânduri bune. De fiecare dată când tu spui, de exemplu: „Doamne, miluieşte-l pe copilul meu“, copilul tău primeşte un gând bun de la Hristos. Şi cu cât te rogi mai mult, cu atât copilul tău va primi mai multe gânduri bune. Iar dacă acum copilul tău este ca o portocală necoaptă, încet, încet se va maturiza şi va deveni aşa cum vrei tu. Îţi spun din propria mea experienţă că acesta este cel mai bun mod pentru om de a-şi rezolva problemele, indiferent de ce natură ar fi acestea. Celelalte metode pe care oamenii le folosesc din instinct eşuează de cele mai multe ori.
K.I.: Presupun că aveţi să ne povestiţi şi o întâmplare concretă, care să certifice spusele părintelui Porfirie.
H.M.P.: Da. Eu însumi îi ceream să-mi dea diferite exemple ca să înţeleg mai bine cuvintele sale. Legat de ceea ce spuneam mai înainte, mi-a povestit cazul unui cuplu a cărui fiică se îndepărtase de drumul lui Dumnezeu. Comportamentul şi modul de viaţă al acestei fete crease o asemenea situaţie, încât tatăl îşi ieşise din minţi. Era foc şi pară împotriva ei, voia să o omoare şi alte asemenea exagerări. În cele din urmă, a acceptat să meargă împreună cu soţia sa la părintele Porfirie.
Părintele i-a spus tatălui:
– Chiar nu înţelegi ce se întâmplă aici? Diavolul i-a urcat fiicei tale în spinare. Acum face din ea ce vrea şi o duce unde vrea. Nimic bun nu iese dacă te comporţi aşa cu ea. Este nevoie de rugăciune. Tu şi femeia ta să începeţi să vă rugaţi împreună pentru fiica voastră şi să nu o mai dojeniţi în nici un fel.
Când se întoarce acasă seara târziu, aşa cum vine de obicei, să-i spuneţi: „Mâncarea este în frigider. Stai şi mănâncă“. Atunci, fata voastră va avea un şoc şi se va gândi: „De unde atâta politeţe la părinţii mei cei barbari?…“ Între timp, voi să nu încetaţi să vă rugaţi. Şi să ştiţi că fata voastră se va certa cu persoana care o duce spre rele. Iar când va veni să vă spună că a întrerupt relaţiile cu anturajul acela, să-i ziceţi: „Bravo, bravo, bine-ai făcut“, dar încercaţi să fiţi indiferenţi, ca şi cum i-aţi spune: „Pe noi ne depăşeşte situaţia. Tu ştii mai bine“.
Şi, cu adevărat, aşa s-au desfăşurat lucrurile. Într-o zi, fata i-a anunţat pe părinţi că s-a despărţit de prietenii ei. De atunci, a luat-o pe drumul cel bun şi s-a izbăvit.
K.I.: Iată cum, cu harul Duhului Sfânt, părintele Porfirie reuşea să-i ajute pe oameni şi să-i ducă spre mântuire.
H.M.P.: Cât priveşte harisma străvederii, o să vă mai povestesc o întâmplare legată de un căpitan de vas militar pe care-l întâlneam des la părintele Porfirie şi cu care a devenit bun prieten.
Odată, după ce căpitanul acesta nu se mai dusese destulă vreme pe la părintele Porfirie, în fine a ajuns la el şi i-a povestit că fusese într-o misiune şi că acostaseră într-un loc secret, adică nimeni nu ştia unde se aflau. Atunci părintele Porfirie i-a spus:
– Să te întreb ceva: acolo unde aţi stat ascunşi, cum priveaţi spre vârful muntelui, nu era o bisericuţă?
Căpitanul de vas a rămas uluit, văzând că Duhului Sfânt nu Îi este nimic ascuns.
Altădată, un cunoscut de-al meu, care se afla într-un orăşel european, l-a sunat pe părinte şi i-a cerut sfatul într-o problemă pe care o întâmpina. Atunci părintele i-a spus:
– Eu te văd în momentul acesta. Acolo unde eşti, este marea, iar de jur-împrejur sunt multe blocuri mici. Între blocurile acelea se află un bloc mare, iar în spatele lui este un munte înalt.
K.I.: Pentru cineva care nu l-a cunoscut pe părintele Porfirie, este greu de crezut un lucru ca acesta.
H.M.P.: Odată, cineva l-a sunat dintr-o regiune muntoasă a Ciprului. În timp ce discutau, domnul acela i-a spus părintelui că fusese în aceeaşi zi în excursie la o bisericuţă de lângă un râu. Atunci a avut loc următorul dialog:
– Foarte bine. Uită-te spre Apus, sus, pe munte. Ce este lucrul acela înconjurat de un zid?
– Vă referiţi la biserica Sfântului Gheorghe?
– Aşa, bravo. Acum să mergem pe drumuşorul ce pleacă de la această biserică şi pe dreapta, ce frumuseţe vedem?
– Vorbiţi despre bisericuţa Sfintei Parascheva?
– Aşa…
K.I.: Lucrurile acestea sunt unice. Ele ne aduc aminte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă39(Ioan 15, 5 [n.t.].).
