Protoiereul Alexandru Baltaga, Mucenicul iubitor de Hristos și de patrie

Anul acesta, în data de 7 august, s-au împlinit 81 de ani de când Părintele Alexandru Baltaga, la vârsta de 80 de ani, a primit, din iubire de Hristos și de patrie, moartea mucenicească, rușinând prin demnitatea și curajul său pe torționarii care oboseau lovindu-l. Acest Părinte supranumit de Gala Galaction patriarh al preoțimii din Basarabia, cunoscut pentru activitatea sa pastorală deosebită, a fost un model pentru slujitorii Sfântului Altar până la moarte, alegând de bună voie să rămână alături de turma sa, conștient fiind de riscurile pe care și le asuma odată cu ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică.

Părintele Alexandru Baltaga s-a născut la 14 aprilie 1861, în comuna Lozova, județul Lăpușna, actualul raion Strășeni, aproape de orașul Chișinău. Provenea dintr-o familie de intelectuali creștini. Constantin Tomescu afirmă în jurnalul său că „familia aceasta, adică butucul Baltaga, a dat mulți slujitori vrednici în Biserica Basarabiei”. Tatăl său, preotul Ștefan Baltaga, era slujitor la Biserica „Sfântul Nicolae” din satul Lozova, iar mama sa, Elena Prohorievna, s-a ocupat să îi ofere o educație creștinească fiului său. A fost botezat de către preotul Vasile Baltaga, la 20 aprilie 1861, în Biserica din satul natal.

A mers la școala parohială din Lozova, apoi se înscrie la Seminarul Teologic de 10 clase din Chișinău, pe care îl absolvă la 15 iunie 1883. După terminarea studiilor, se angajează ca pedagog la Școala Spirituală de băieți din Chișinău, unde lucrează până la 3 decembrie 1885 (Ioan Bolovan, coord., Gheorghe Iacob, Gheorghe Cojocaru, O enciclopedie a Marii Uniri, București, Editura Institutului Cultural Român, 2018). Se căsătorește cu Elena, fiica protoiereului Petru Bivol, slujitor al Bisericii din satul Ialoveni, jud. Chișinău, iar tânăra familie a înfiat și crescut doi copii: pe Vsevolod, fiul preotului Vladimir Toma Corlățeanu și al preotesei Maria care trecuse la cele veșnice, şi pe Margareta.

Slujirea clericală

La 3 decembrie 1883, Părintele Alexandru primește numirea în postul de paroh al Bisericii Călărași-Sat din județul Lăpușna, cu hramul „Sfântul Cneaz Alexandru Nevski”. La 26 ianuarie 1886 este hirotonit diacon, iar la 2 februarie 1886 primește harul pre­oției, slujind fără întrerupere timp de 54 ani, în aceeași Biserică. Contemporanii vorbeau despre Părintele Alexandru Baltaga că era plin de energie, cu mare putere de muncă, minte pătrunzătoare, voință neînduplecată, înzestrat cu un deosebit tact. Protopopul Alexandru Baltaga a rămas preot rural, muncind în cursul întregii perioade fără răgaz, cu dezinteresare, dar și cu deplin succes (Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruși, Chișinău, Tipografia eparhială „Cartea Românească”, 1931).

Pentru calitățile sale duhov­nicești și administrative, primește o serie de responsabilități privind organizarea Centrului eparhial, între care amintim: inspector general bisericesc în Protopopiatul Orhei, protoiereu al Cercului 5 din județul Orhei, protoiereu al Cercului 3 din județul Lăpușna, membru ales al Comitetului eparhial din Chișinău, membru al Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Chi­șină­ului, reprezentantul eparhiei în Congresul Național Bisericesc și președinte al Consiliului de administrație al Uniunii Clericilor Ortodocși din Basarabia (Adrian Nicolae Petcu, Baltaga Alexandru, în volumul Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007).

Părintele Alexandru Baltaga punea un accent deosebit pe cultivarea tinerilor și a celorlalți credincioși. În perioada 1899-1918 a predat ca învățător la școala primară din Călărași. Între 1911 și 1918 conduce Școala de Cântăreți Bisericești, cu șase clase, din Călărași-Târg. La 30 august 1906 devine membru al Consiliului Frățimii „Nașterea lui Hristos”, iar de la 3 septembrie 1906 până în 1910 intră în componența Comitetului Tipografiei eparhiale din Chișinău. În perioada 1906-1917 susține prin eforturile sale redeschiderea și funcționarea tipografiei eparhiale pentru tipărirea de cărți în limba română, alături de arhimandritul Gurie Grosu și preotul Constantin Popovici.

Chiar dacă populația Basarabiei, încă din 1812, a fost supusă unui proces intens de asimilare din partea Imperiului Țarist, totuși românii din aceste locuri au reușit cu mari eforturi să-și păstreze identitatea națională, iar acest lucru a fost posibil și prin efortul unora dintre clericii basarabeni, care au adus și au folosit în Bisericile lor, cărți de cult românești, menite să facă slujbele accesibile, pe limba poporului. Această lucrare a fost continuată mai târziu și de presa scrisă, care a jucat un rol important în lupta pentru definirea identității națio­nale, în perioada Primului Război Mondial. Preotul Alexandru Baltaga, alături de arhimandritul Gurie Grosu, viitorul Mitropolit al Basarabiei, tipărește în limba română, începând cu anul 1908, revista „Luminătorul”, buletinul eparhial al Arhiepiscopiei Chiși­năului. Prin această activitate, protoiereul Alexandru Baltaga și arhimandritul Gurie Grosu au devenit întemeietorii presei religioase românești din Basarabia.

În decursul timpului, Părintele Alexandru Baltaga a fost însărcinat și cu alte responsabilități, în cadrul Centrului eparhial, prezidând numeroase congrese eparhiale sau școlare, conducând fabrica de lumânări în perioada 1904-1922, fiind în general foarte implicat în activitățile Arhiepiscopiei Chișinăului. Despre calită­țile sale de bun chivernisitor și organizator, un ierarh basarabean, contemporan cu el, spunea că ar fi fost în stare să conducă singur și două eparhii.

Luptă pentru unirea cu patria-mamă

În 1917, idealul unității noastre naționale părea tot mai îndepărtat și totuși a început să se manifeste un proces istoric, pe care nimeni nu putea să-l prevadă la începutul Primului Război Mondial. Prefacerile politice și sociale prin care trecea Rusia, revoluția bolșevică și dezagregarea Imperiului Țarist au făcut posibilă mobilizarea liderilor basarabeni pentru desprinderea de Rusia, după mai bine de un veac de la ruperea acestui teritoriu din trupul Moldovei și rusificarea forțată a locuitorilor. Astfel, mișcarea românească de emancipare națională înregistrează progrese, fiecare categorie socială luptând pentru definirea identității naționale. În aceste condiții, Congresul eparhial de la Chișinău îl desemnează, ca reprezentant al preoțimii basarabene în Sfatul Țării, pe Părintele Alexandru Baltaga.

Între 21 noiembrie 1917 și 27 noiembrie 1918 activează ca membru în Sfatul Țării, fiind singurul reprezentant al Bisericii. Sfatul Țării, acest Parlament al Basarabiei creat pe principiul democratic al reprezentativității, număra 120 de membri exponenți ai diverselor categorii socioprofesionale și etnice, aleși de diverse partide, orga­nizații sau comitete. Dintre aceș­tia, 84 de deputați erau români, iar 36 erau reprezentanți ai mino­rităților. În calitate de deputat în Sfatul Țării, fiind purtător al mesajului preoților basarabeni, la 27 martie 1918 votează pentru unirea Basarabiei cu România. După realizarea Marii Uniri, Părintele Alexandru Baltaga a făcut parte din Comitetul de unificare al Bisericilor din România Mare, în virtutea experienței sale pastorale și a autorității de care se bucura în rândul preoților basarabeni.

La 1 iulie 1935, Părintele Alexandru Baltaga este pensionat din oficiu, însă la 17 decembrie 1935, prin decizia Ministerului Instruc­țiunii, Cultelor și Artelor, în mod excepțional, datorită activității sale, este repus în demnitatea de paroh al Bisericii din Călărași. Această decizie a fost întărită și prin hotărârea Sfântului Sinod din ­1 mai 1936 în care Părintele Alexandru Baltaga era desemnat preot paroh, până la trecerea sa la cele veșnice.

Părintele Alexandru Baltaga a făcut parte din Partidul Social Menșevic și din Sfatul Țării între 21 noiembrie 1917 și 27 noiembrie 1918 (Alexandru Chiriac, Membri Sfatului Țării [1917 – 1918]. Dicționar, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001), în calitate de reprezentant al clericilor basarabeni, nereprezentând niciun alt interes politic, ci doar acela al românilor basarabeni, clerici și mireni, de a se uni cu patria-mamă, din trupul căreia Basarabia fusese smulsă în anul 1812. Părintele a căutat să le ofere românilor basarabeni posibilitatea de a se ruga și de a studia în limba maternă. În perioada ocupației rusești, mulți din țăranii neșcoliți care reprezentau majoritatea populației, nu înțelegeau slujbele din Biserici, iar acest lucru era dureros pentru majoritatea preoților. În situația când Basarabia, ca și întreaga Rusie, era cuprinsă de revoluție, cunoscându-se atitudinea bolșe­vicilor față de religie și Biserică, preoțimea basarabeană a intuit soluția salvatoare – Unirea Basarabiei cu România. Din aceste motive preoții l-au mandatat pe Părintele Alexandru Baltaga să voteze unirea cu frații de peste Prut, așa cum însăși legea firii o cere, ca frații să locuiască împreună.

Activitatea duhovnicească

Părintele Alexandru Baltaga a fost un predicator prin faptă și cuvânt, slujind Biserica lui Hristos cu multă devoțiune. Părintele era un duhovnic apreciat și căutat de mulți credincioși. Era foarte preocupat de soarta credincioșilor români din Basarabia și de multe ori rostea cuvintele: „Nu o să las turma mea să fie înghițită de lupii roșii!” (Iurie Colesnic, Gene­rația Unirii, Chișinău, Editura Museum, 2004). Prin aceste cuvinte Părintele se referea la pericolul ateu care venea din Rusia. Biserica Ortodoxă Rusă, începând cu revo­luția bolșevică, străbătea o perioadă de mare strâmtorare, cu sute de mii de arestări și execuții de episcopi, călugări și preoți, cu Bisericii demolate, cu Sfinte Moaște scoase din racle și profanate, cu confiscarea odoarelor bisericești, sub pretextul obținerii de fonduri pentru cei afectați de foametea din anii 1921-1922 și cu nenumărate alte abuzuri și umilințe care aveau ca scop distrugerea Bisericii și eliminarea conștiinței religioase.

Părintele Alexandru Baltaga realiza cât de importantă este prezența unui cleric în mijlocul comunității. Se bucura de respectul celor din jurul său datorită activității sale pastorale bine cunoscute. Prezența sa se făcea remarcată printr-o înfățișare îngrijită, plăcută și impunătoare, reprezentând Biserica cu cinste în toate locurile în care a fost delegat. Despre el, Constantin Tomescu spunea: „Părintele Alexandru avea statură înaltă, bine legat, călca maiestos, rar și întotdeauna se purta foarte curat, îngrijit, cu părul capului lăsat pe spate, uns cu mirodenii, cu o cruce frumoasă pe piept, iar în zilele de praznice, când plecam în delegație, lua rasa de mătase… Între 1918 şi 1940 era invitat în orice misiune referitoare la Biserică. În toate ocaziile și peste tot locul Părintele Baltaga a reprezentat clerul și Biserica în chip demn și cu priință”.

Părintele a făcut misiune și prin educația pe care s-a străduit să o ofere tinerilor, fiind foarte implicat în coordonarea activităților pedagogice desfășurate în Basarabia. Datorită eforturilor Părintelui Alexandru Baltaga, la scurt timp după ce a fost hirotonit, în luna decembrie 1889, a fost deschisă o școală elementară în parohia sa din Călărași, cinci ani mai târziu, la 30 decembrie 1894, fiind reorganizată ca școală parohială bisericească pentru băieți.

Pentru întărirea credinței cre­din­cioșilor Părintele Alexandru Baltaga obișnuia să organizeze pelerinaje și procesiuni cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan (Kazanskaia), aducând Icoana la Biserica din Călărași unde slujea, spre închinarea credincioșilor. Astfel el reu­șea să îi încurajeze să înfrunte, cu nădejde în ajutorul Preacuratei Fecioare, marile încercări prin care treceau, război, foamete, epidemie de tifos exantematic și de gripă spaniolă.

Viețuirea sfântă și primirea martiriului

Viața Părintelui Alexandru Baltaga a fost dedicată slujirii lui Hristos, propovăduirii prin faptă și cuvânt a Evangheliei. Din cei 80 de ani de viață, Părintele Alexandru Baltaga a slujit înaintea Sfântului Altar 54 de ani, în ultimul an de viață aducându-se pe sine jertfă, prin mărturisirea credinței în Hristos, în fața chinuitorilor atei. A fost arestat, interogat, bătut și umilit. În timpul interogatoriilor, călăul anchetator îi cerea Părintelui Alexandru Baltaga, „Arată-ne pe Dumnezeul tău!”, iar Părintele cu mult curaj răspundea: „Atunci când tu îmi arăți mintea ta, atunci ți-L arăt și eu pe Dumnezeul meu!” (Adrian Nicolae Petcu, „Memoria Bisericii în imagini: Nu o să las turma mea să fie înghițită de lupii roșii”, în Ziarul Lumina, ediția națională din 7 noiembrie 2009). A fost deportat în închisoarea din orașul Kazan, în actuala Republică Tatarstan din Federația Rusă, iar la scurt timp, din cauza torturilor la care a fost supus, la vârsta de 80 de ani, moare în închisoare ca Martir al lui Hristos, la 7 august 1941.

În urma ultimatumului primit de România, la 28 iunie 1940, din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei din Basarabia și din partea nordică a Bucovinei, soția și copiii Părintelui hotărăsc să se refugieze în România. Părintele Alexandru, însă, rămâne alături de credincioșii care i-au fost încredințați spre păstorire, slujind în continuare la Biserica din Călărași. În ziua de 31 august 1940, în timp ce slujea Sfânta Liturghie în Biserica „Sfântul Alexandru Nevski” din Călărași, organele NKVD au venit să-l aresteze. A refuzat să îi însoțească, spunând că numai după terminarea Sfintei Liturghii se va prezenta la unitatea NKVD. În aceeași noap­te, Părintele este arestat, dus la Chișinău și acuzat de „atitudine dușmănoasă față de Rusia Sovietică”, că „a participat activ în cadrul Sfatului Țării și a votat pentru înstrăinarea Basarabiei de Rusia Sovietică și pentru unirea ei cu România”.

Rudele au povestit cum, în timpul anchetei, Părintele Alexandru Baltaga a fost nevoit să suporte torturi fizice și psihice. În contextul în care, la 22 iunie 1941, armata română trece Prutul pentru eliberarea Basarabiei, Părintele Alexandru Baltaga nu apucă să fie condamnat. Este deportat, în regim de urgență, la închisoarea Kazan, unde moare mucenicește, la cei 80 de ani ai săi, după o slujire exemplară în fața Sfântului Altar şi înfruntând bărbătește torturile la care a fost supus.

Răzvan Mihai Clipici

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
63
Shares
Previous Post

Porumbelul și cioara

Next Post

Binele ca valoare eternă, basmul în context religios

Related Posts