Copiii au nevoie alături de ei de oameni cu rugăciune fierbinte

Copilul vrea alături de el oameni cu o rugăciune fierbinte. Mama să nu se mărginească la mângâierea simţită, ci să dăruiască în acelaşi timp şi mângâierea rugăciunii. Copilul simte în adâncul sufletului său mângâierea duhovnicească pe care i-o trimite mama lui şi este atras către ea. Simte pază şi ocrotire atunci când mama îl îmbrăţişează în taină pe copilul ei prin neîncetata, stăruitoarea şi fierbintea ei rugăciune, şi-l eliberează de tot ceea ce-l apasă.

Mamele ştiu să se neliniştească, să sfătuiască, să spună multe, dar să se roage n-au învăţat. Multele sfaturi şi mustrări fac foarte rău. Fără multe cuvinte copiilor. Cuvintele lovesc în urechi, în vreme ce rugăciunea merge la inimă. Este nevoie de rugăciune, cu credinţă lipsită de frământări, dar şi de exemplu bun.

Într-o zi a venit aici la mănăstire o mamă deznădăjduită de fiul ei, Iorgu. Era foarte încurcat. Se întorcea noaptea târziu şi cu tovărăşii nu tocmai bune. Starea lui se înrăutăţea pe zi ce trecea. Mama – plânsete şi zbucium. Îi zic:

– Tu, nimic – nici un cuvânt, numai rugăciune.

Am pus seara de la zece la zece şi un sfert o rugăciune comună, i-am spus să nu vorbească şi să-l lase pe fiul ei să iasă la ce oră vrea, să nu întrebe „La ce oră ai venit?” ş.a.m.d, ci să-i spună aşa, cu multă iubire: „Mănâncă, Iorgu, ţi-am lăsat mâncare în frigider”. Şi să nu-i spună nimic altceva. Să se poarte cu iubire şi să nu lase rugăciunea. Mama a început să le pună în faptă, iar după ce au trecut vreo douăzeci de zile, fiul i-a zis:

– Mamă, de ce nu-mi vorbeşti?

– Iorgu meu, eu nu-ţi vorbesc?

– Mamă, ai ceva cu mine. Nu-mi vorbeşti.

– Ciudat lucru îmi spui, lorgu meu. Cum nu-ţi vorbesc? Uite, acum nu-ţi vorbesc? Ce vrei să-ţi spun?

Şi lorgu nu i-a răspuns. Apoi, mama a venit la mănăstire şi mi-a zis:

– Părinte, ce este aceasta pe care mi-a spus-o copilul meu?

– A reuşit metoda noastră!

– Care metodă?

– Pe care v-am spus-o: să nu-i vorbiţi, să faceţi numai rugăciune în taină şi copilul o să-şi revină.

– Spuneţi că asta e?

– Asta e, îi zic. Vrea să-l mustri: „Unde ai fost, ce-ai făcut?”; iar el să strige, să se împotrivească şi să vină şi mai târziu?

– Măi, măi! zice. Ce taine se ascund!

– Ai înţeles? De vreme ce chiar faptele vorbesc de la sine. El te chinuia, căci voia să-l cerţi, iar el să-şi facă mofturile lui. Nu-l cerţi, se strâmtorează. În loc să te strâmtorezi tu când şi le face el pe ale lui, acum, când nu te strâmtorezi tu şi arăţi nepăsare, se strâmtorează el.

Într-o zi, acasă, Iorgu i-a anunţat că pleacă, îşi lasă lucrul şi pleacă în Canada. Îi spusese şi şefului său: „Plec, găseşte pe altul să mă înlocuiască la lucru”. Între timp, eu le-am zis părinţilor:

– Noi o să facem rugăciune.

– Dar e gata… I-arăt eu!, a spus tatăl.

– Nu, să nu-l atingi, îi zic.

– Dar pleacă copilul, părinte!

– Zic: Să plece. Voi să vă dăruiţi rugăciunii, şi eu împreună cu voi.

După două-trei zile, Duminică, Iorgu le-a zis foarte de dimineaţă:

– Eu plec, mă duc cu prietenii mei.

– Bine, cum vrei, i-au zis.

A plecat. Şi-a luat prietenii – doi băieţi şi două fete, au închiriat o maşină şi au pornit spre Halkida. Au mers ici, colo… Apoi au mers la Sfântul loan Rusul, iar de acolo la Mantoudi, la Sfânta Ana, la Vasilika. Au mers, au făcut baie în Marea Egee, au mâncat, au băut, au chefuit. Apoi au apucat-o pe drumul de întoarcere. Se înserase, Iorgu conducea. Acolo, la Sfânta Ana, au lovit maşina de colţul unei case. Au stricat-o. Ce să facă acum? Au luat-o încet-încet şi au adus-o în Athena.

A ajuns în zori acasă. Părinţii nu i-au spus nimic. S-a culcat şi a adormit. După ce s-a sculat, le-a zis:

– Tată, asta şi asta… Acum trebuie să facem maşina şi trebuie bani mulţi.

Îi zice:

– Copilul meu, tu ştii. Eu am datorii, le am pe surorile tale… Ce-o să facem?

– Ce să fac, tată?

– Fă tot ce vrei. Eşti mare, ai minte. Du-te în Canada să faci bani, să…

– Nu pot, trebuie s-o reparăm acum.

– Nu ştiu, îi zice. Rânduieşte.

Deci, văzându-l aşa pe tata, a plecat. A mers, l-a găsit pe şeful lui. Zice:

– Şefule, am păţit asta şi asta. Nu mai plec. Nu lua pe altul.

Acela îi zice:

– Bine, bine, copilul meu.

– Da, dar vreau bani.

– Da, dar tu vrei să pleci. Trebuie să-mi semneze tatăl tău.

– Îţi semnez eu. Tata nu se amestecă. Mi-a spus-o. O să muncesc şi o să ţi-i dau înapoi.

Nu-i asta minunea lui Dumnezeu? Când a venit din nou mama, i-am spus:

– A izbutit meşteşugirea noastră şi rugăciunea a fost auzită la Dumnezeu. Şi accidentul a fost de la Dumnezeu, iar acum copilul va sta acasă şi se va înţelepţi.

Aşa s-a întâmplat prin rugăciunea noastră. S-a săvârşit o minune. Părinţii au postit cu rugăciune şi în tăcere, şi au izbutit. Mai târziu, copilul a venit la mine fără să-i vorbească despre mine nimeni dintre apropiaţii lui. Iorgu a devenit foarte bun şi acum este la Aviaţie. Şi are şi o familie frumoasă.

Părintele Pofirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Galați, 2003

Previous Post

Despre neagoniseală și sărăcie de bună voie

Next Post

Despre virtutea gândurilor și a stărilor duhovnicești (V)

Related Posts
Total
0
Share