– Părinte, atunci când bărbatul are o patimă, însă recunoaşte că este vinovat, se spovedeşte etc., dar primeşte încă înrâuriri diavoleşti şi îi spune femeii lui: „Te chinuiesc şi pe tine şi pe copii. Mai bine să plec şi să vă trimit bani de departe, ca să nu suferiţi”. Ce trebuie să facă soţia lui în acest caz?
– Dacă bărbatul simte într-adevăr aşa cum spune, aceasta arată că are multă mărime de suflet şi atunci femeia trebuie să facă răbdare. Şi este bine ca ea să nu creadă uşor cele pe care le aude, ci să vadă mai profund. Pentru că uneori bărbatul poate spune chipurile din nobleţe: „Să plec, ca să nu vă mai chinuiesc”, dar el să vrea cu adevărat să plece, pentru că s-a încurcat cu alta.
Astăzi căsătoria, aşa cum a ajuns, şi-a pierdut sensul ei. Familiile se destramă fără motiv. Acum câtva timp a venit la Colibă unul cu desăvârşire ameţit. Avea doi copii făcuţi cu o prietenă. Apoi s-a căsătorit cu alta, a făcut un copil şi cu ea, dar s-au despărţit. După aceea s-a recăsătorit cu alta, care era despărţită şi avea doi copii din prima ei căsătorie şi unul făcut cu un prieten. A mai făcut şi cu aceasta doi copii. „Ia stai, îi spun, ai câtor mame şi ai câtor taţi, sunt copiii aceştia?”.
În felul acesta se distrug sărmanii copii. Cei care sunt sensibili şi nu-şi pot depăşi mâhnirea, se deznădăjduiesc şi unii dintre ei se sinucid. Alţii se apucă de băut, ca să uite, iar alţii se încurcă cu drogurile. Dar oare unde găsesc bani, căci cea mai mică doză de heroină costă patru mii de drahme, iar cea mai mare şase sau şapte mii?[1] Iar copiii aceştia sunt din cei vioi ai generaţiei precedente. Ceilalţi, din divorţurile automate, care încă sunt mici, ce vor deveni? Vara aceasta câţi copii care iau droguri nu au trecut pe la Colibă! Cei mai mulţi, sărmanii, erau din familii destrămate. Să se afle în această stare la vârsta de douăzeci şi şapte de ani şi să ceară bani! Iar aceşti copii proveniţi din familiile destrămate se cunosc de departe. Acolo la Colibă cutia cu rahat pentru vizitatori o ţin afară în curte. Atunci când vin copiii, înainte de a apuca să mănânce rahatul, aleargă să mă îmbrăţişeze. Mă fac alb ca un morar de la zahărul de pe rahat. Le lipseşte dragostea, afecţiunea. Acestor copii le este indiferent dacă au părinţi sau nu. Acelaşi lucru simte şi atunci când vine tatăl lui acasă şi atunci când pleacă, şi atunci când este acasă şi atunci când nu este.
[1] S-a spus în 1990.
Extras din Viața de familie – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
