Cum am putea oare să oprim mintea unui copil să se aplece asupra cuvântului rugăciunii? Cum am putea să-l facem să stăruie şi să se uite pe sine în acea clipă înrudită cu veşnicia, câştigând astfel dragostea de viaţă şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru fiecare nouă clipă trăită? Aceasta este, credem noi, cea mai mare provocare cu care se confruntă părinţii zilelor noastre – desigur, cei cu dorinţa de-a trăi o viaţă creştină. Într-un trecut nu prea îndepărtat, această sarcină nu era chiar atât de grea, fie şi numai pentru faptul că bunicii contribuiau major la apropierea nepoţilor de Dumnezeu. Acum însă, din păcate, în multe dintre cazuri, mamaiele – mai mult cu telenovelele, iar bunicii – cu fotbalul sau cu emisiunile de ştiri, astfel că părinţii se găsesc oarecum singuri în faţa acestei uriaşe responsabilităţi, de împlinirea căreia depinde nu numai mântuirea copiilor, dar chiar şi sănătatea lor fizică şi sufletească, sau, am spune, chiar şi normalitatea vieţii lor. Căci, odată cu trecerea vremii şi demonizarea lumii în vremurile pe care le trăim, devin tot mai actuale cuvintele Mântuitorului: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” (Ioan 15:5).
„Îl duc de mic la biserică, Duminică de Duminică, şi l-am împărtăşit cât se poate de des, dar acum, că s-a făcut mai mare, nici nu vrea să mai audă de sfintele slujbe!” – auzim ca un laitmotiv de la mulţi dintre părinţii care frecventează sfintele biserici, cu copii de 12-13 ani. Care să fie motivul, oare? Sunt părinţii prea aspri, prea tiranici, neţinând cont de libertatea copilului în apropierea lui de Dumnezeu, sau dimpotrivă, sunt prea permisivi, lăsându-l să facă ce vrea, cumpărându-i tabletă şi smartphone, prin care devin adeseori dependenţi de lumea Internetului?…
Copiii au nevoie de libertate pentru a crede
În mod cert, tirania manifestată prin a-i impune copilului, de pildă, să meargă cu forţa la biserică nu va face decât să-i provoace o reacţie de apărare şi de respingere, în cazul celor mai puternici, şi de condiţionare şi, probabil, de anxietate în cazul celor mai slabi – nici una, nici alta nefăcând casă bună cu rugăciunea. De asemenea, permisivitatea poate avea un efect asemănător, copilul căutând calea cea mai facilă de a atinge plăcerea, care nu va fi în niciun caz „poarta cea strâmtă” şi „calea cea îngustă” a drumului care duce la inimă. Adesea poţi remarca părinţi hiper-permisivi sau oarecum sideraţi de „geniul” copilului lor, care nu le spun micuţilor nici măcar o vorbă când aceştia transformă biserica într-un spaţiu de joacă, alergând în timpul slujbei sau făcând gălăgie ca şi cum lângă ei nu s-ar mai afla nimeni, sau nu ar sta toţi cu privirile aţintite la altar. Oare a continua astfel, de-a lungul anilor, trecând de la maşinuţe la smartphone-uri, îi va ajuta pe aceşti copii să dobândească o conștiință creştină şi o viaţă de rugăciune? Desigur, s-ar putea spune că mulţi dintre aceşti părinţi, adesea, ajung aici tocmai din cauza unei bunătăţi excesive, dublată probabil şi de o anumită slăbiciune – însă ce i-a folosit preotului Eli din Vechiul Testament că era bun şi îngăduitor cu fiii săi, care neglijau şi dispreţuiau căile Domnului?
Viaţa de rugăciune, frica de Dumnezeu şi evlavia
În mod cert, cele de mai sus pot fi socotite astăzi două dintre cauzele importante pentru care copiii, de multe ori, nu ajung să-L cunoască pe Dumnezeu, chiar dacă vor fi duşi la biserică din primele luni de viaţă. Dar ar trebui să ne dea puţin de gândit faptul că, în trecut, în comparație cu noi, unii părinţi erau cu mult mai aspri, iar alţii, mult mai blânzi şi îngăduitori, dar reușeau totuși să-şi crească copiii în așa fel încât de mici ajungeau să dobândească rugăciunea şi să păşească pe calea sfinţeniei. Aceasta ne demonstrează faptul că dincolo de asprime sau de blândeţea cea mai permisivă era altceva care-i ajuta pe părinţi să-i conducă mult mai uşor şi firesc pe calea lui Dumnezeu. Acest „ceva” era însăşi viaţa de rugăciune a părinţilor, în special a mamei, care era mult mai prezentă în viaţa celor mici, şi – la fel de importante – frica lui Dumnezeu şi evlavia, care respirau în mod firesc în gesturi şi vorbe, în atitudinile şi comportamentele părinţilor. Omul căuta în toată vremea ajutorul lui Hristos, fără de Care ştia că nu va reuşi, iar lucrul acesta îl învăţa şi copilul, crescând cu această nevoie de Dumnezeu, știind că fără de El nu poate face nimic. Astfel că, numai vieţuind împreună cu părinţii, copilul primea o adevărată lecţie de viaţă creştină. Cu cât îşi vedea mai mult mama rugându-se, cu atât câştiga mai multă evlavie şi dragoste pentru rugăciune şi pentru Dumnezeu.
Astăzi însă, în foarte multe cazuri, în afară de slujba de Duminică (la care adeseori se mai și întârzie) şi, eventual, rugăciunile de seară şi de dimineaţă, pentru tot mai mulţi părinţi, viaţa creştină însemnă din ce în ce mai puţin. Gândurile sunt îndreptate mai mult la cele din lume, atenţia ne este atrasă de temele zilei, iar înlesnirile, vestimentaţia, comportamentele şi chiar manifestările de veselie sunt tot mai marcate de duhul lumii. Astfel că, dincolo de predicile moralizatoare și de practicile religioase izvorâte mai degrabă dintr-un sentiment al datoriei decât dintr-o conştiinţă profundă a hranei duhovniceşti de care are nevoie copilul, nu se poate spune că acesta se bucură de o adevărată şcoală duhovnicească. El prinde din zbor spiritul părinţilor, obiectivele foarte lumeşti care îi animă, şi pe acelea le ia ca adevărate repere.
Desigur, într-o lume în care totul era mult mai simplu, omul fiind înconjurat de natură, iar viaţa de zi cu zi cu mult mai grea, nevoia de Dumnezeu era trăită cu o mai mare intensitate. Neexistând atâtea înlesniri, dar şi griji, omul stăruia mult mai uşor în rugăciune, simţindu-i aproape pe Mântuitorul Hristos şi pe Sfinţii Lui. Astăzi însă, dacă lupta cu împrăştierea, cu grijile şi cu seducţiile aparent irezistibile nu este dusă în toată vremea, cu deplină conştiinţă şi trezvie, e din ce în ce mai greu să câştigi rugăciunea, să te menţii, duhovniceşte vorbind, cât de cât, pe o linie de plutire.
Să le păzim inimile
Copiii cred mult mai uşor în Dumnezeu şi cu mai multă dăruire de sine decât adulţii, tocmai pentru că mintea şi inima lor, fiind mult mai curate, pot mai lesne să-L afle pe Hristos în rugăciune, înlăuntrul inimilor lor. Atunci când însă, vreme de câteva ceasuri pe zi, Internetul îşi varsă dejecţiile înlăuntrul inimii celor mici, nici rugăciunea şi nici experienţa lui Dumnezeu nu mai sunt atât de uşor de câştigat. Ba chiar putem spune că un copil, la numai 10 ani, poate ajunge să adune mai multe experienţe vizuale şi emoţionale înlăuntrul inimii lui decât dobândeau bătrânii după o viaţă cât se poate de tumultoasă în vremurile de demult. Cum mai pot încăpea cuvintele sfinte ale Evangheliei lui Hristos într-o inimă în care „adevărul a fost aruncat la pământ” (Daniil 8:12) şi este întinată cu o mulţime de necurăţii? Unde suntem noi, părinţii, când copiilor noştri li se spurcă sufletul? Ni se pare a fi doar un „act cultural” sau o „măsură a socializării” ca, la vârsta lor, să deţină un smartphone sau la o tabletă cu acces la Internet?… Pe aceşti copii, şi dacă i-am lega de piciorul tronului arhieresc în timpul slujbelor, prea puţin le-ar folosi, căci mintea lor nu mai poate să se adune în Hristos. Oare numai Bill Gates, Mark Zuckerberg sau Steve Jobs vor da socoteală pentru patimile care le-au născut aceste tehnologii în inimile copiilor noştri?
Să le dăm ceva de făcut
Şi poate că ar mai fi un lucru important de făcut pentru a-i păzi: să lucrăm cu înțelepciune la „umplerea” timpului lor. Copiii care fac muzică, sport, care citesc ori se joacă sunt mai păziți decât cei cu mult timp la dispoziție, pe care-i ajută uşor diavolul să şi-l umple. Iar dacă mintea le este ocupată de cele fireşti şi curate, cu mult mai uşor le va veni să afle rugăciunea atunci când se vor apleca asupra ei.
Pentru o şcoală duhovnicească
Iar înainte de toate, trebuie să avem în vedere un lucru. Între 6 şi 18 ani (și adesea chiar până pe la 23 de ani), copiii noştri petrec între 5 şi 6 ore pe zi la şcoală, alte câteva cu învăţatul acasă, și altele cu Internetul sau cu distracţia. Pentru a învăţa bine şi a lua note mari, facem efortul de-a le pune meditatori dintre cei mai buni, cu care se întâlnesc săptămână de săptămână, ani de zile. Apare foarte firească dorința de-a face din ei oameni, de-a le asigura o carieră. Dar câţi dintre noi se gândesc la faptul că şi cele duhovniceşti se deprind tot prin efort de fiecare zi, cu multă silinţă, prin timp acordat rugăciunii, citirii din cărţile duhovniceşti şi faptelor evanghelice? Câţi ne rugăm zilnic – nu ca o corvoadă – împreună cu copiii noştri, spunând măcar de câteva ori împreună: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi”? Câţi se gândesc să aleagă pentru copil un duhovnic cât mai bun, care, ca părinte spiritual, să-i îndrume pe calea rugăciunii, pe calea lui Hristos? Atenţia noastră – fie pentru cele ale lumii, fie pentru cele ale lui Dumnezeu – mărturisește cel mai bine calea pe care am ales-o pentru copiii noştri, aşa că nu mai avem de ce să ne punem multe întrebari atunci când ei nu le-au dobândit şi pe cele duhovniceşti.
Cu adevărat, Evanghelia iubirii pare puţin cam strictă când ne spune să ne lepădăm de lume (chiar să o urâm!) ca să fim în chip deplin ai lui Dumnezeu. Dar să nu uităm că aceste „porunci” ale lui Dumnezeu nu sunt decât spovedania Lui în fața omului, arătându-ne cum este El și cum ar trebui la rându-ne să devenim ca să fim împliniți, ca sa putem gusta din fericirea cea adevărată. Iar de aici până la a ne manifesta întregul nostru ataşament pentru lume şi a-I da lui Dumnezeu doar ce ne rămâne – resturile timpului şi energiei noastre sufleteşti – este o mare distanţă. Oare chiar nu se poate altfel? Oare chiar este imposibil să trăieşti evanghelic în zilele noastre? Răspunsul nu-l putem afla decât în modelul vieţii unor creştini care ne înconjoară, sau chiar al unor comunităţi care-și asumă o viaţă de rugăciune, o viaţă în Hristos. Am auzit personal, de la mari duhovnici, de cazuri în care, sub înrâurirea mamelor, copii de numai câţiva ani au dobândit Rugăciunea lui Iisus. Iar asta nu pentru că mama i-ar fi ameninţat cu băţul ca să spună neîncetat rugăciunea, după cum ştim că se întâmpla undeva, în „Pelerinul rus”, ci pentru că mama era auzită de copii rugându-se tot timpul cu voce înceată, când trebăluia prin bucătărie sau prin casă. Desigur, într-un astfel de cămin, şi zidurile ajung să se sfinţească, iar duhul lumii nu-şi află locul. Aceşti oameni trăiesc printre noi.
Se poate spune că nu toţi avem condiţiile ca să putem ajunge la aceste măsuri (deși Părintele Sofronie Saharov scrie ca nu exista condiții obiective care să împiedice mântuirea vreunui om). Poate că aşa este, poate că nu-i ușor să mergem pe calea cea îngustă a inimii, deşi cei care au mers pe ea spun că este cu mult mai uşor decât să alergi pe cea largă a lumii. Însă, dacă dorim cu adevărat ca fiii noştri să umble pe căile Domnului, ar trebui să ne punem cel puţin întrebarea: Oare am făcut tot ce a depins de mine pentru ca ei să ajungă să se numească „fii ai lui Dumnezeu”? Nici măcar nu este nevoie să răspundem cuiva, ci să ne străduim permanent să micşorăm decalajul dintre ceea ce puteam să facem şi ceea ce-am făcut de fapt, iar restul îl va împlini Bunul Dumnezeu, căci copilul nostru este mai întâi de toate copilul Lui.
Gheorghe Fecioru
Sursa: Revista Familia Ortodoxă nr. 101/ iunie 2017
