Monahia Porfiria
Mă simt foarte privilegiată că Dumnezeu m-a învrednicit să cunosc o familie de bogați, care nu sunt robii banului, ci vrednici admninistratori ai acestuia, în timp ce principala caracteristică a lor este dragostea și încrederea în Dumnezeu. Este vorba de o familie foarte închegată, care transmite prisosul dragostei lor către aproapele, prin multe milostenii și diferite binefaceri. Sunt oameni drepți și, cel mai important, nu au uitat de unde au plecat. M-am hotărât așadar să scriu câteva cuvinte despre această familie, spre slava lui Dumnezeu.
Cu aproximativ doi ani în urmă, pe când mă aflam la Metoc, a intrat o doamnă în biserică să se închine. Eu stăteam în curte și deoarece întârzia să iasă, am intrat să văd dacă nu a pățit ceva. Intrând în biserică, am văzut-o îmbrățișând icoana Maicii Domnului și plângând în hohote în timp ce se ruga. Am așteptat să termine. Atunci m-am apropiat și am lovit-o ușor pe umăr. Când s-a întors, am văzut o femeie foarte frumoasă, plină de noblețe. Prezența ei te impresiona. Ce putea să se fi întâmplat unei astfel de femei aristocrate? Ce anume a adus-o în biserică și a făcut-o să plângă astfel?
Am invitat-o la arhondaric. După ce am servit-o cu tratație, am întrebat-o dacă voia să-mi vorbească, ca să-și ușureze suflețelul. A acceptat, pot să spun că a simțit chiar multă ușurare.
– Vă simțiți mai bine?
– Da, destul de bine.
– Mă bucur pentru dumneavaostră. Cum vă numiți?
Auzind numele ei, am rămas fără glas. Aveam înaintea mea pe una dintre cele mai distinse doamne din țara mea. Nu am recunoscut-o, deoarece era dintre doamnele care nu erau interesate de luminile publicității. Este una dintre doamnele pe care singurul lucru ce le interesează este familia lor, dar mai presus de toate Dumnezeu. Mulțumirea acestei doamne, oricât ar părea de ciudat, este biserica, rugăciunea și locurile de închinare. Însă diavolul, care nu dorește binele nimănui, a lovit familia ei, până a destrămat-o. Vă voi povesti însă totul de la început.
Această femeie se cunoștea cu soțul ei de mici copii. Au crescut în aceeași vecinătate, ambii trăgându-se din familii foarte sărace. Cu trecerea anilor prietenia a devenit iubire și apoi dragoste. Și astfel au hotărât să-și unească viețile cu legătura căsătoriei, înaintea lui Dumnezeu. Anii treceau și ei păstrau mereu aceeași dragoste. Înfruntau problemele vieții lor și ale serviciului lor întotdeauna împreună. Adeseori soțul ei îi spunea: „Înțeleg oboseala ta lângă mine, dar îți promit că va veni timpul când te voi face împărăteasă!”. Firma la care lucra a văzut râvna sa și l-a făcut șef.
Puțin mai târziu soția lui a rămas însărcinată și a încetat să mai meargă la servici împreună cu el. A rămas acasă, ca să crească copilul lor. Foarte curând a venit și al doilea copil. Soțul ei avea 30 de ani. Avea multe vise și planuri ambițioase pentru viitor. Așa cum dorește orice tânăr, voia să facă întreprinderea sa. Într-o zi a spus directorului său:
– Nu mai vreau să fiu funcționar. Vreau să-mi fac întreprinderea mea. Am multă poftă și putere să lupt cu viața și să o câștig. Vreau să-mi încep întreprinderea mea, ca cea la care lucrăm.
Directorul, cu destui ani mai mare decât el și cu mai multă experiență, i-a spus:
– Copile, te vor devora toți acești rechini. Vor năpusti asupra ta și te vor sfâșia.
Tânărul însă era neînduplecat.
– Voi lupta și voi câștiga, fiindcă Îl am pe Dumnezeu alături de mine.
– Îți doresc să reușești, fiul meu! Reușită bună!
Și energicul tânăr, plin de râvnă pentru lucru, a pornit întreprinderea. Împreună-lucrătoare și întotdeauna sprijinitoare o avea pe soția sa, care îl ajuta cu multă râvnă, fără să-și lase copiii pe mâini străine. Nu a făcut însă greșeala să-i crească cu acea mentalitate pe care o au copiii bogați. Îi creștea ea însăși cu dragostea ei, dar și cu o aspră disciplină. Fiecare își cunoștea locul său în casă. În zilele de rând, deoarece tatăl lucra toată ziua, familia mânca fără el. Însă în Duminici tatăl nu lipsea niciodată de la masă. Toată ziua mama era cu copiii ei, iar seara, când îi punea la somn, îi îngrijea mama ei, fiindcă ea mergea să-l ajute pe soțul ei.
Oboseala era însă uneori atât de mare, încât adormea pe canapelele biroului. Femeia aceasta nu a lăsat niciodată din gura ei rugăciunea, iar din mâna ei metanierul. Dumnezeu, văzând cinstita lor luptă, i-a binecuvântat și treburile lor mergeau din ce în ce mai bine. Încet-încet și-au făcut și casa lor. Apoi au început să ajute cu bani și familii sărace. Ușa lor era mereu deschisă pentru oricine avea nevoie.
În vremea mobilizării soțul trebuia să aducă în regiune unele lucruri. I-a luat împreună cu el pe soția și pe copiii săi. Trecând prin diferite sate, într-un luminiș au văzut recruți și multă lume adunată. Au coborât, i-au salutat și recruții li s-au plâns că i-au lăsat acolo uitați de către toți și că nici mâncare nu aveau să mănânce.
– Copii, nu vă mâhniți! De îndată ce mă voi întoarce în Atena, voi trimite hrană pentru toți.
Au plecat, și-au făcut treaba și pe când se întorceau, soția i s-a plâns:
– Iubitule, suntem datori la bănci! Ca să-i hrănești pe toți aceia, e nevoie de mulți bani. Unde îi vom găsi?
– Femeie, avem două camioane. Vom vinde unul și îi vom hrăni. Nu pot să mănânc doar eu, iar acei copii să flămânzească.
Soția lui a acceptat, zicând:
– Să se facă voia lui Dumnezeu!
A doua zi, de îndată ce a anunțat că vinde camionul, s-a găsit îndată un client care i-a dat banii în mână. Atunci a luat-o pe soția sa și au cumpărat de la supermarket din banii câștigați pe camion. Au pus lucrurile în celălalt camion și au pornit să le ducă tot împreună. Dar ce au făcut recruții când i-au văzut, nu se poate descrie. După aceasta, Dumnezeu i-a binecuvântat și mai mult și au dobândit 20 de camioane. Însă acum, când au progresat profesional, diavolul, care îi urăște pe fiii lui Dumnezeu, a pus pe toți rechinii laolaltă să-i facă bucăți, să-i lovească fără milă. Ai fi zis că le furau pâinea de la gură. Și într-adevăr, au reușit să-i rănească foarte tare, până când soțul ei a ajuns după gratii.
Timpul se scurgea dureros pentru cei doi soți. Plânsetele și rugăciunile acestei femei nu aveau sfârșit, dar și dragostea și credința lor în Dumnezeu se întărea tot mai mult. După ce i-au distrus economic, soțul ei a ieșit din închisoare. Era atât de curajos, încât nu s-a lăsat bătut. Ci a început de la început și din dărâmături a refăcut totul. Soția lui îi stătea alături dârză, ca o stâncă. Niciodată nu i s-a plâns, niciodată nu i-a spus: „Am obosit, renunță la toate!”. Dimpotrivă, îi dădea putere și-l încuraja să continue. „Dumnezeu este cu noi. Nu te teme, ci înaintează!”, îi spunea.
Întreprinderea lor s-a ridicat din nou și a rodit foarte repede. Văzând diavolul că orice le făcea, oricât îi ispitea, ei nu se depărtau de Dumnezeu și de rugăciune, se iuțea tot mai mult. De aceea și-a făcut din nou apariția sa. De data aceasta i-a lovit nu numai cu faliment pe plan profesional, ci și cu boli grave. Din nou rechinii și-au ascuțit dinții și de data aceasta au atacat și mai tare.
A început din nou căderea. Distrugerea nu a întârziat să vină. Au luat 80% din averea lor și nu numai atât. Soțul ei a intrat din nou în închisoare. Amărăciunea și durerea s-au făcut rană ce sângera, având ca apogeu boala. Soțul în închisoare s-a îmbolnăvit grav și a intrat în spital, cu însoțitori și paznici, de ai fi zis că este cel mai mare criminal. Urmarea? Cancer! Dobândise și diabet din prima lor nenorocire, care dăduse peste ei.
Și astfel, problema s-a mărit. Operațiile urmau una după alta. Soția se scula în fiecare dimineață, ca să gătească mâncarea care îi plăcea soțului, dar și pentru ceilalți doi din salon, care aveau și ei cancer. Dar curajul începuse să o părăsească, văzându-și soțul în acea stare, fiindcă își pierdea pofta nu numai pentru munca sa, ci și pentru însăși viața sa. Se temea. Se ruga cu lacrimi zi și noapte Domnului și Dumnezeului nostru să-i redea sănătatea.
În fiecare zi, înainte spital, trecea pe la bisericuța Maicii Domnului. Văzându-o în fiecare zi prăbușindu-se, îi aminteam că Hristos este Viața și Învierea. Îi spuneam să nu se teamă de moarte, fiindcă Hristos nu va îngădui să plece din viață soțul ei, de vreme ce avea multe de dat, avea lucrare de terminat. Pe cât puteam, îi dădeam curaj să rabde, ca să urce pe Golgota ei. Într-o zi a venit plângând.
– Ce ai pățit?
– Ah, măicuță, dacă nu semnează mâine procurorul, care ne chinuiește de trei ani pentru o semnătură, soțul meu nu va ieși din închisoare. Este nedrept! Nedrept!…
Și a izbucnit în lacrimi.
– Ai uitat credința ta și de aceea plângi? Vom face rugăciune și va semna. Nu-ți pierde curajul! Te vreau căpitan puternic, mai ales acum când corabia este învolburată de furtună. Are grijă Dumnezeu! Nu te va părăsi.
– Ah, măicuță! Nu știți ce om crud este, de aceea spuneți așa.
– Încetează! Ai încredere în Hristos! Mâine acest domn va semna!
După ce am liniștit-o că în ziua cu pricina Hristos îl va lumina și va semna, a plecat. La ora două noaptea m-am sculat ca să fac rugăciune pentru problema ei. În vreme ce mă rugam, ca într-o vedenie mi s-a părut că-L văd pe Hristos semnând. Din pricina bucuriei, nu mai încăpeam în chilie. M-am dus în biserică ca să-I mulțumesc. Plângeam și râdeam în același timp! Nu știu ce-I spuneam! Nu știu dacă pășeam sau zburam. Mă plimbam prin curte și-I vorbeam lui Hristos, Maicii Domnului, Starețului Porfirie, florilor, copacilor! Bucuria se revărsa cu putere din sufletul meu!
În cele din urmă s-a luminat de ziuă și am sunat-o pe această femeie îndurerată și i-am povestit ce s-a întâmplat în acea noapte. Cu bucurie, dar și cu neliniște a mers la tribunal. De îndată ce s-a terminat, m-a sunat, strigându-mi bucuroasă:
– A semnat! Măicuță, a semnat! Îi mulțumesc lui Hristos! Mulțumesc!…Mulțumesc!…
Aceasta este dragostea lui Hristos pentru copiii Săi care-L iubesc cu adevărat și-L urmează cu încredere. Însă soțul ei se lupta cu moartea. Soția lui nu a încetat să se roage zi și noapte, fiind sigură că va trece și peste această încercare. Însă această vânătoare nemiloasă a atâtor ani a obosit și pe această femeie puternică, care s-a îmbolnăvit și a intrat în spital. Acum îndatoririle legate de îngrijirea tatălui ei le-a preluat fiica, care făcându-și inima de piatră, adeseori era nevoită să-i spună că mama a ieșit din spital, dar trebuia să mai rămână puțin acasă pentru a se reface.
– Tăticuțule, să te faci și tu bine și vom fi din nou cu toții împreună.
O lună mai târziu medicii și procurorii l-au înștiințat că este liber să se întoarcă la casa sa. De îndată ce a auzit fiica aceasta, l-a sunat pe fratele ei să o scoată pe mama lor din spital, deoarece dacă nu ar fi văzut-o tatăl ei acasă, ar fi murit de supărare. Și într-adevăr, copiii au reușit să o scoată pe mama lor din spital cu o zi mai devreme.
Ieșind soțul ei din spital, sănătos și liber, , după ce s-a luptat piept la piept cu moartea, a mers plin de bucurie la casa sa. Văzând însă halul în care se afla soția sa, i-a spus:
– Dacă știam în hal te voi găsi, aș fi preferat să mor de mii de ori în închisoare.
Însă Dumnezeu i-a redat repede sănătatea și viața lor a început să intre din nou în ritmul lor normal. Din fericire, copiii lor terminaseră studiile și începuseră câte o întreprindere. Cu foarte multă strădanie și luptă au reușit să păstreze ce mai rămăsese din întreprinderea lor și astfel au ajuns încet-încet din nou la înălțime. Din nou Dumnezeu a sprijinit această familie iubitoare.
Fragment din cartea Ascultă-mă! ce va apărea în curând la Editura Evanghelismos.
