Văratec, 1970
Există o ciudată ispită ‒ de dreapta, conform Părintelui Cleopa ‒, aș numi-o ispita credinței considerată ca panaceu totalitar al grijilor și înlocuitor general al virtuților omenești, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:
a) Convingerea că prin credință scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici și medicamente, de vreme ce ne putem oricând tămădui prin rugăciuni.
Convingerea aceasta (…) e totuna cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigența unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situația reclamantului care, în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întâi, ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.
E totodată lipsă de modestie; medicii și medicamentele sunt și ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăvește întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel ‒ deci, cu ajutorul medicilor și al medicamentelor (firește, dacă îi este dat să se tămăduiască).
Dumnezeu desigur face minuni, dar când binevoiește ‒ și istoria Bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese și nici obținute prin somații. (…)
Sfîntul Apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală și după dobândirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz”.
(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute și să binecuvânteze tratamentul.)
b) Convingerea că prin credință scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă.
Patericul spune: La intrarea unui sat de ticăloși stau doi draci. În jurul mânăstirii de cuvioși călugări nevoitori întru desăvîrșire stau două mii de draci.
c) Convingerea că nu mai este trebuință de virtuțile obișnuite ale omului de rând: înțelepciunea, judecata sănătoasă, iscusința, strădania…
Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toți semenii săi.
Credința ne ajută, ne întărește, ne înalță, ne bucură, dar nu ține locul însușirilor și calităților omenești. (Ea, în general ‒ și asta-i regula ‒ nu conferă un statut excepțional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea și cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)
Dacă deci credinciosul comite o greșeală, o imprudență, o nesăbuință, el va trage toate consecințele normale ‒ și nu se poate plânge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.
d) Convingerea că putem oricând obține orice, fără niciun efort. Nu, putem obține prin rugăciune darurile duhovnicești cele suprafirești. Pe ale firii, și care țin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobândim prin mijloacele comune. Acesta e și tâlcul proverbului „Dumnezeu te ajută, dar nu-ți bagă în traistă”, care nu este decât conspectul metaforic al unui pasaj din Faptele Apostolilor (12, 7). Îngerul îi deschide lui Petru porțile temniței și îl descătușează pentru că pe acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi poruncește: încalță-te cu sandalele… pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă și se cuvine, așadar, să o și facă numai cu mâinile sale.
Sursa: Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 183-184 via http://doxologia.ro.
