Credință si rugăciune

Mi-am aşezat cărţile în camera în care dormeam şi am aranjat un loc ce semăna cu un mic iconostas, unde îmi şi petreceam cea mai mare parte a zilei. Luni dimineaţa am primit un telefon de la stagiarul avocatului meu, care mă aştepta jos, în maşină. Am coborât din nou pe scări… cele opt etaje! În maşină mi s-a atras atenţia la faptul că suntem urmăriţi şi că, cel mai probabil, şi telefonul îmi este supravegheat.

De aceea, cel mai bine ar fi fost ca atunci când mai vorbeam cu ai mei, să folosesc un telefon public, iar după terminarea convorbirii, să distrug cartela pe care o foloseam. La biroul avocatului nu s-a întâmplat nimic important. Am aflat numai cum şi-a petrecut ultimele trei zile de vacanţă la pescuit! Simţeam că sunt într-un impas şi l-am întrebat când vom merge la Tribunal. Mi s-a răspuns că nu are nicio informaţie despre acest lucru, însă va trebui să merg de două ori pe săptămână la postul de Poliţie, ca să dau o semnătură. Apoi mi-a cerut şi el să-i mai semnez nişte foi, după care am plecat înapoi împreună cu stagiarul său. Acest tânăr era foarte generos şi mi-a arătat chiar locul unde se află catedrala ortodoxă, precum şi alte locuri de care aş fi avut nevoie: magazine, staţii de taxi şi alte servicii.

De îndată ce am coborât din maşină, am cumpărat nişte cartele de telefon şi am sunat-o pe soţia mea, rugând-o să-i trimită un e-mail „îngerului”, pe care îl cunoscusem în închisoare, în care să-i scrie că încă mă mai aflam în tara lor şi că doream să-l întâlnesc. Am mers apoi la poştă şi i-am trimis bani suedezului celui scund, după care am sunat-o pe soţia „falsificatorului”, care, din fericire, vorbea un pic engleză. M-am bucurat că ne-am putut înţelege măcar puţin şi am rugat-o să-i trimită soţului ei aflat încă în închisoare o Biblie. Făcând acest lucru, am simtit că îmi împlinesc o datorie dintre cele pe care le aveam acum, când eram deja în libertate.

Am sunat şi la biroul meu din Cipru şi, vorbind cu şefii diferitelor departamente, am primit din partea lor confirmarea că nu există absolut nicio problemă legată de biroul meu de recrutare a forţei de muncă şi că toate decurgeau în chip firesc, lucru pentru care le-am mulţumit tuturor, în parte. Îmi făceam canonul în fiecare dimineaţă, cu multă stricteţe, şi numai după aceea mă apucam de vreo altă treabă. Într-o zi m-am hotărât să merg pe jos la catedrală, chiar dacă nu ştiam adresa. Îmi aminteam doar traseul pe care mi-l arătase stagiarul avocatului.

Era deja sfârşitul lui iunie. Era o vreme imprevizibilă, cu foarte multă umezeală şi mereu gata să înceapă ploaia! Drumul era destul de circulat, însă eu eram adunat înlăuntrul meu, atent la rugăciune. Mergeam de parcă eram singur pe stradă, nu auzeam şi nu luam seama la trafic. Am mers cam cincizeci de minute şi m-am oprit să mă odihnesc. Am intrat într-o cabină telefonică pentru a-i telefona soţiei, care, de îndată ce mi-a auzit vocea, a început să plângă nemângâiată. Am liniştit-o, după care am aflat că primea telefoane de intimidare, prin care îi era ameninţată atât viaţa sa, cât şi a copiilor, lucruri despre care i s-a spus că nu avea voie să înştiinţeze Politia. Vă mărturisesc că nu pricepeam nimic… Am început să mă gândesc dacă într-adevăr era vorba despre mine sau despre cineva care purta acelaşi nume… I-am mai cerut încă o dată să anunţe Poliţia în legătură cu apelurile telefonice pe care le primea, încercând, pe cât mi-a stat în putere, să o încurajez. Însă, după ce am terminat convorbirea, m-am străduit să mă încurajez pe mine însumi… Mă gândeam: „Cine? De ce? Cum? Ce?”. Sincer, nu puteam deloc să desluşesc această situaţie.

Mă îndreptam spre catedrală şi spre secţia de Poliţie, unde trebuia să semnez de două ori pe săptămână. După încă un sfert de oră de mers pe jos, am ajuns la postul de Poliţie, unde am întâmpinat o mare problemă: nimeni nu vorbea englezeşte! Am telefonat la biroul avocatului şi i-am dat telefonul unei poliţiste, ca să primească explicaţiile. I-am vorbit, de asemenea, şi despre ameninţările telefonice pe care le primea soţia mea, dar pentru că acele lucruri se petreceau în Cipru, nu puteam face reclamaţiile acolo, în ţara în care mă aflam. Poliţista mi-a arătat un raft unde se afla un registru, precum şi locul unde trebuia să semnez, lucru pe care l-am făcut din nou, fără a înţelege textul pe care îl semnam şi nici motivul pentru care era nevoie de acea semnătură. Avocatul îmi spusese ultima dată când am vorbit la telefon că trebuia să merg de două ori pe săptămână la postul de Poliţie doar ca să semnez în registrul din raft, fără nicio altă obligaţie. Plecând de acolo, am început să mă întreb: „Cum poate fi această ţară membră a Comunităţii Europene, dacă niciun poliţist nu vorbeşte englezeşte? În Cipru ni s-au pus în vedere nişte condiţii înainte de a intra în Uniunea Europeană şi trebuia, de exemplu, să avem până şi meniurile din restaurante traduse în cel puţin una sau două limbi de circulaţie europeană! Iar la Poliţie se vorbeşte nu numai în engleză, ci şi în alte limbi!

Mi-am continuat plimbarea şi rugăciunea, iar Părintele Paisie a început să mă sfătuiască:

– Nu-ţi mai ocupa mintea cu aceste lucruri, copilul meu. Încearcă să te aduni în rugăciune şi atunci totul va fi bine!

– Bine, Gheronda, dar sunt foarte nemulţumit… şi nimic din tot ce se întâmplă n-are niciun sens.

– Ei, şi crezi că o să rezolvi tu problemele astea? Lasă, vor trece! Tu nu-ţi bate capul cu ele.

– Vă mulţumesc, Părintele meu, că îmi dati putere! Fără Sfinţia Voastră nu ştiu ce aş fi făcut!

– Copilul meu, ce ne-am fi făcut noi toţi fără Dumnezeu?

Continuându-mi plimbarea, am ajuns şi la catedrala ortodoxă, dar am mai zăbovit puţin pe-afară, privind cu mai multă atenţie frumoasa construcţie înaltă, parcurile şi celelalte clădiri din împrejurimi. După ce am cumpărat din biserică lumânări pentru fiecare dintre membrii familiei mele, mergând să mă închin la iconostas, mi-am dat seama că nu aveam voie să înaintez până acolo, fapt ce m-a pus pe gânduri. M-am dus din nou la magazinul bisericesc şi am încercat să-i explic prin semne fetei de acolo că o rog să-mi arate felul în care îşi făcea ea semnul crucii şi abia atunci, încredinţându-mă că mă aflam într-o biserică ortodoxă, m-am îndreptat din nou spre un loc de închinare în care se afla o preafrumoasă icoană a Maicii Domnului.

M-am aşezat mut de uimire într-un ungher, privind la oamenii care veneau şi se închinau icoanei Preacuratei, fără să-mi pot deloc stăpâni plânsul din pricina emoţiei. Eu, care acum câteva săptămâni mă tot sileam să aflu cum trebuie să-mi ţin degetele ca să îmi fac semnul crucii, îi cercetam acum pe alţii să văd dacă Ortodoxia lor este curată sau nu. Aceşti oameni pe care îi priveam scăpaseră doar de câţiva ani de asuprirea comunismului, trăiseră fără să aibă nici măcar dreptul de a merge la biserică; iar eu, care mă născusem într-o țară unde toti se bucurau de libertate religioasă, nu eram deloc aproape de Dumnezeu…

Catedrala, care era foarte încăpătoare, nu avea însă deloc scaune, potrivit obiceiului ortodox care se ţine peste tot, mai puţin în Grecia. Preotul slujitor era cel pe care îl întâlnisem şi la bisericuţa ortodoxă din închisoare, fapt ce m-a bucurat mult. M-am îndreptat grăbit spre el. La rândul său, Părintele şi-a exprimat bucuria că ieşisem din închisoare. Cu puţinele cunoştinţe de limbă engleză pe care le avea, m-a îndemnat să fac multă rugăciune! Acel ieromonah blond, asemenea unui înger al Domului, mi-a spus aceleaşi cuvinte ca şi Părintele Paisie: „Rugăciunea, copilul meu, numai aceasta ne va scăpa…”. Cu sinceritate, vă mărturisesc că simţeam că zbor de bucurie!

Drumul de întoarcere a durat cam două ore, însă nici nu mi-am dat seama cum au trecut, fiind adâncit necurmat în rugăciune de mulţumire către Dumnezeu: „Slavă Ţie, Dumnezeule, Slavă Tie!!!…”. Ajuns acasă, mi-am pregătit un sandviş şi un ceai, m-am aşezat la măsuţă şi-am rămas privind la fereastră, de la etajul opt, trecătorii, maşinile, copacii înalţi, natura, când… deodată am fost din nou cuprins de durere şi de plânset, zicându-mi in sinea mea: „Unde am fost eu atâta timp, unde am fost?”, şi strigam către Dumnezeu. Momentul acela de linişte mi-a fost, însă, întrerupt de un telefon din partea avocatului, care îmi cerea să mergem a doua zi la locul unde am fost reţinut prima dată, pentru a mi se înapoia paşaportul şi celelalte obiecte personale. Am stabilit întâlnirea pentru a doua zi la ora zece, apoi am început să cuget şi să visez… „Rugăciunea, copilul meu, şi lasă visele!” „Iertaţi-mă, Gheronda…”, şi iarăşi m-am afundat în rugăciune… După-amiază am început să studiez sub îndrumarea lui Gheronda, care îmi răspundea la nedumeriri. Nu mă simţeam deloc singur, deja trăiam o viaţă nouă, nu greul marilor încercări prin care trecusem. Într-adevăr, prezenţa lui Gheronda era o mare binecuvântare, datorită căreia nu mă mai simţeam încercat de soartă.

Cred că toată viaţa omului este o încercare, iar pentru mine, acea perioadă a fost, de fapt, răstimpul în care mi-am petrecut zilele prin subsoluri rău famate.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, împreună cu avocatul am mers şi mi-am recuperat toate lucrurile, mai puţin telefonul. Ajunşi la biroul lui, nu am putut sta de vorbă aşa cum stabilisem, deoarece acolo era în renovare şi toate se găseau într-un mare învălmăşag, iar din pricina gălăgiei, nu am fi putut comunica nestingheriţi. Eu aş fi vrut să ştiu în ce situaţie mă aflam de fapt, care era stadiul desfăşurării evenimentelor, dacă mă puteam întoarce în Cipru, însă nu am primit niciun alt răspuns, în afară de aceste cuvinte: „Altă dată, când ne vom mai întâlni, vom sta de vorbă despre toate…”. În mine s-a iscat un întreg război! „Fii calm, copilul meu – mi-a spus Gheronda -, fii calm! Hai să mergem!”. Atunci m-am ridicat şi am plecat. Ce puteam face? Eram cu adevărat deznădăjduit! Ieşind, pe drumul de întoarcere, cugetam la toate plângând. Deodată sună telefonul. Era soţia, care m-a rugat să o sun înapoi, aşa că mi-am îndreptat paşii spre o cabină telefonică. Acest lucru îl făceam de fiecare dată când luam legătura cu ea. Mi-a dat numărul de telefon al celei mai apropiate ambasade cipriote care se afla într-o ţară învecinată şi mi-a spus că anunţase Ministerul Afacerilor Externe, de unde şi primise toate datele de care aveam nevoie să pot lua legătura cu această ambasadă. Telefonând acolo, mi-a răspuns un domn care s-a dovedit a fi chiar cel care mă vizitase în primele zile după ce fusesem arestat.

Nu mă mai temeam să vorbesc în limba greacă şi a fost chiar o convorbire lungă, în care, după ce i-am spus că mi-am luat deja înapoi paşaportul şi celelalte obiecte personale, acel domn m-a îndemnat să-l mai sun şi peste două zile, când urma să aibă rezultatul unor cercetări amănunţite pe care le făcea cu privire la cazul meu. Încheind convorbirea, ca de fiecare dată, am distrus din nou cartelele după care am pornit-o pe jos spre catedrală. După ce am stat mai mult de un ceas la rugăciune, am făcut cale întoarsă, iarăşi pe jos.

– Bravo, copilul meu! Vezi că atunci când eşti liniştit, toate merg bine? Totdeauna să fii calm şi să nu te grăbeşti cu răspunsurile!

– Dar, Gheronda, omul acesta se pare că numai la banii mei se gândeşte! Încearcă să mă ţină în ţara asta cât se poate mai mult, ca să profite financiar!

– Răbdare, copilul meu, şi totul va fi bine. În curând ne vom întoarce în Insula Sfinţilor!

– Vă mulţumesc, Părintele meu, că îmi daţi curaj, şi mă bucur nespus că Domnul v-a trimis lângă mine!

– Acest lucru să-l faci mereu, copilul meu.

Vorbind cu Gheronda, a trecut timpul şi am ajuns la apartament, dar de îndată ce am intrat, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă; eram sigur că cineva intrase în casă! Am verificat şi m-am convins cu precizie că cineva fusese acolo cât timp eu lipsisem. Stagiarul avocatului meu îmi explicase mai multe lucruri legate de ţara în care mă aflam şi îmi spusese că dacă aş fi avut vreodată nevoie de ajutor, l-aş fi putut căuta la telefon. Acest tânăr lucrase cinci ani la Politie, iar acum făcea practică la cabinetul acestui avocat ca stagiar al lui, fiind încă student în ultimul an la Facultatea de Drept. L-am sunat, explicându-i ce mi se întâmplase. Mi-a spus să cobor în parc şi să aştept. Ca de obicei, cele opt etaje le-am coborât pe scări… şi m-am aşezat pe o bancă în părculeţul de lângă bloc, adâncindu-mă în rugăciune, când deodată, am primit un mesaj pe telefon de la tânărul stagiar, care îmi cerea să îi telefonez. L-am sunat de la o cabină telefonică, iar acesta mi-a spus că va sosi în scurt timp la mine un prieten de-al lui, specialist, printre altele, şi în controlul clădirilor şi al instalaţiilor pentru furtul impulsurilor telefonice. Mi-a mai spus şi cât mă va costa, precum şi faptul că ar fi bine să lipsesc de acolo cam două ore, fiind însă foarte atent să nu mă urmărească cineva. Am fost de acord cu cele propuse şi am pornit încă o dată la o plimbare lungă de două ore…

– Gheronda, ce să fac?

– Răbdare, copilul meu, şi roagă-te! Şi să nu primeşti niciun gând rău. Pe toţi să-i ierţi, să faci rugăciune pentru ei. Trebuie să avem dragoste, copilul meu.

– Gheronda, dacă eu am dragoste pentru alţii, dar mie nu mi se arată dragoste, ce să fac?

– Rugăciune, copilul meu, rugăciune!

– Gheronda, ştiţi de câte ori oameni pe care i-am ajutat, la care le-am dat de lucru, m-au înşelat pe la spate şi m-au furat? Ce să fac, Gheronda?

– Absolut nimic; să continui să îi ajuţi, că Domnul ştie asta, ştie totul despre noi! Orice am face, chiar dacă ascundem ceva, Domnul ştie tot!

– Vă mulţumesc, Gheronda, o să păstrez aceste cuvinte în inima mea, iar mintea o voi avea tot timpul la Domnul!

Eu, păcătosul, cum să mă fi gândit vreodată singur la astfel de lucruri? Mereu am ales numai răul! De exemplu, când eram elev, lipseam de la şcoală fără motiv, mai ales în anii stăpânirii turceşti. Împreună cu alţi doi colegi de-ai mei, aproape în fiecare zi, hoinăream aiurea; ne întorceam la şcoală când suna clopotul de terminare a cursurilor. Îmi amintesc cum ne ascundeam într-o parte şi în alta pentru a nu fi văzuţi, iar acum mă întreb: De cine, oare, ne ascundeam?

În armată, de asemenea, îmi aduc aminte că mă împrietenisem cu un tânăr care era din acelaşi oraş cu mine şi, din nou, lipseam de la unitate fără motiv. Din fericire, această peripeţie s-a sfârşit repede, pentru că prietenul meu a fost transferat. Tot în armată, dacă nu ne plăcea mâncarea, aşteptam să se întunece ca să ne putem strecura pe sub îngrădituri şi plecam pe ascuns la cafeneaua alăturată, ca să ne luăm altceva de mâncare! Când eram recrut şi se întâmpla să avem instrucţie de noapte, eu preferam să curăţ toaletele, de altfel, o treabă pe care, într-adevăr, nu prea voia nimeni să o facă… Douăzeci de minute de lucru, dar scăpai de trei ore de instrucţie noaptea. Toate aceste lucruri le făceam fie ca să scap de truda trupească, fie să mănânc ceva mai special, crezând că nu ştie şi nu vede nimeni faptele mele…

Odată, în Vinerea Mare, când toţi se grăbeau spre biserică, să se închine Sfântului Epitaf, eu păcătosul, mi-am încropit următorul plan: mai întâi să cer bani de la tatăl meu ca să merg la frizerie, dar, bineînţeles, nu m-am dus! Aşadar, când toţi au plecat seara la biserică, eu m-am dus la discotecă. Pentru că nimeni dintre ai mei nu ştia unde mă aflam eu atunci, totul mi s-a părut a fi pentru mine o mare şansă de a arăta cât eram de grozav… Cu siguranţă că nu am fost văzut, de vreme ce ai mei erau toti la biserică, iar în iadul pe care îl alesesem pentru a-mi petrece timpul se aflau numai oameni deopotrivă cu mine… Cugetând mai adânc la toate, mă întrebam: Există, oare, ceva care le poate şterge pentru totdeauna pe toate şi să fie aşa, ca şi cum nu ar s-ar fi petrecut niciodată?

– Da, copilul meu, Spovedania, pocăinţa şi rugăciunea! Să nu te mai uiţi înapoi, ci numai înainte; în tot ce faci, să crezi că tot ce faci este numai pentru că te ajută Dumnezeu, şi aşa, totul va fi bine de acum încolo. Când te afli în clipe grele sau trebuie să iei hotărâri mari, să te rogi neobosit! Să-L ai mereu pe Domnul în suflet!

– Gheronda, cum se poate să vorbesc cu cineva, să stau de vorbă, dar să mă rog în acelaşi timp?

– Crede-mă, copilul meu, se poate! Dacă tu zici stăruitor rugăciunea, atunci toate ies bine.

Mi-am continuat plimbarea, amintindu-mi unele scene din viaţa păcătoasă pe care am dus-o, de mizeria pe care am trăit-o, de faptele mele murdare şi cum, pe neaşteptate, totul se schimbase acum! Au început apoi să-mi vină în minte imagini frumoase din anii copilăriei – care, de altfel, au fost foarte puţini, însă plini de farmec şi bucurie. Îmi aminteam cum am trăit în cea mai bună înţelegere cu fraţii mei mai mici, de surioara de care eu singur am purtat de grijă cu multă dăruire unsprezece ani, de părinţii care ne-au crescut cu mari greutăţi, numai din salariul tatălui meu. Apoi, de bunicii care totdeauna ne învăţau lucruri de folos şi care ne înconjurau cu toată dragostea lor… Mi se părea că numai acum, privind înapoi, începeam să înţeleg ce este dragostea…

– Gheronda, cred că am înţeles diferenţa între cele bune şi cele rele ale vieţii!

– Nu, copilul meu, acesta este numai un exemplu! Crede-mă, de-acum încolo, ani de zile îti vor reveni în minte amintiri din trecut, bune şi rele, ca să te ajute în prezent!

Vremea s-a scurs şi am pornit înapoi spre apartament, nu însă înainte de a-l suna pe stagiar, care mi-a spus ce concluzii au reieşit în urma controlului făcut în locuinţa mea provizorie, sfătuindu-mă ca, pe mai departe, atunci când voi mai vorbi la telefon, să deschid fereastra şi să stau în dreptul ei. De asemenea, mi-a spus că nu era indicat să vorbesc mult pentru că, cel mai probabil, eram urmărit. Mulţumind-i pentru tot ajutorul, mi-am continuat drumul, privind mereu în spate, în stânga, în dreapta…

„Nu te teme, copilul meu, îl ai pe Dumnezeu cu tine, nu te teme!”, aşa m-a încurajat Gheronda, şi iarăşi am prins putere. Odată ajuns, mi-am început pravila.

A doua zi, deşi era foarte multă umezeală şi ploua, după rugăciunile de dimineaţă şi micul dejun, m-am pornit spre catedrală. Am trecut mai întâi pe la Poliţie să semnez în registru, încercând să mai cer şi alte informaţii, dar nimic… Singurul lucru care mi se spuneau era „OK!”, apoi oamenii îşi vedeau de treaba lor. Şi ce ar fi putut să facă, dacă nu ştiau să vorbească decât în limba lor?! Pe drum, am încercat să trec tot timpul de pe o parte pe cealaltă, ca astfel, dacă cineva m-ar fi urmărit, să îi fie greu să traverseze mereu pentru a mă localiza.

M-am oprit la un moment dat şi am citit o pericopă din Sfânta Scriptură. Aveam mereu un rucsac micuţ, cu „merinde”: Sfânta Scriptură, calendarul Mitropoliei din Lemessos şi o sticlă de apă. A sunat telefonul, şi, văzând numărul soţiei mele am închis, îndreptându-mă în grabă spre o cabină telefonică ca să-i răspund. Mi-a spus ce mai aflase între timp şi, de asemenea, că avocatul i-a mai cerut şi alţi bani! Eram foarte nemulţumit că ne cerea tot timpul bani şi nu vedeam cum s-ar fi putut rezolva această situaţie, însă pe soţia mea am liniştit-o, spunândui că a doua zi voi lua legătura cu ambasada. Continuându-mi încet drumul, după ce am ajuns la catedrală, am aprins câteva lumânări şi m-am închinat, m-am aşezat în colţişorul unde obişnuiam să stau şi am început să citesc din Sfânta Scriptură. Mi-a atras atenţia faptul că foarte mulţi oameni se îndreptau spre un loc anume din biserică pentru a se închina la ceva. Nerăbdător să aflu ce era acolo, m-am aflat în faţa unei racle cu moaştele unui sfânt ierarh la care m-am închinat şi eu, aşa cum am văzut că făceau şi ceilalţi, după care mi-am reluat studiul. Din pricină că eram foarte adâncit în mine însumi, cel mai adesea nu vedeam şi nu auzeam cele ce se petreceau în jurul meu. La întoarcerea în apartament, îmi treceau multe prin minte, mă gândeam mereu la cei trei copii, la soţie şi mă întrebam dacă într-adevăr mergeau toate bine, aşa cum îmi spuneau ei la telefon sau numai încercau să mă liniştească…

„Copilul meu, ţi-am spus să nu te nelinişteşti, acum că îl ai pe Dumnezeu înlăuntrul tău, toate vor fi bine! Te rog să nu te gândeşti la nimic, numai la rugăciune să îţi fie mintea…” Şi astfel, spunând rugăciunea, ne-am întors. După ce am mâncat, m-am odihnit un pic înainte să-mi încep canonul. Mă întrebam stăruitor ce s-ar fi întâmplat, oare, cu mine dacă nu aveam această peripeţie şi nu L-aş fi cunoscut pe Domnul? Care ar fi fost viitorul meu?

– Fiecare primeşte o chemare la momentul potrivit pentru el, copilul meu. Tuturor li se dă prilej de pocăinţă dar, din nefericire, oamenii nu îl folosesc!

– Părinte, adică Dumnezeu este deasupra noastră ca un ciorchine de strugure?

– Da, copilul meu, exact ca un ciorchine de strugure… şi ne aşteaptă să îl luăm… Dumnezeu este dragoste, numai dragoste! Dar de noi depinde dacă vom iubi…

– Adică, Gheronda, nu ne pedepseşte?

– Nu, copilul meu, Domnul nu este justiţiar. Omul singur se osândeşte pe sine, dar nu îşi dă seama de asta.

– Se osândeşte singur, Părinte? Deci această peripeţie a mea nu este, de fapt, o pedeapsă?

– Nu, este o încercare! Toţi oamenii trec prin diferite încercări. Mucenicii, sfinţii, staretii – toti au trecut prin încercări, fiecare în felul său osebit. Priveşte, când ai fost copilaş şi mai apoi ai început, încetul cu încetul, să creşti, viaţa a mai fost aceeaşi? Nu! Încercările sunt diferite, totul este diferit.

– Da, acum înţeleg, dar aceştia mi-au făcut sau au încercat să-mi facă rău!

– Nu-i nimic, copilul meu, nu este trebuinţă de nimic altceva decât de rugăciune, ca ei să fie iertaţi.

Discuţia cu Gheronda a continuat mai mult, cu sfaturi şi îndemnuri care mă pregăteau pentru întoarcerea în Insula Sfinţilor, dar şi pentru reintegrarea mea în societate ca unul ce eram deja un om cu totul diferit faţă de cel ce fusesem înainte. Am adormit spunând rugăciunea şi mă simţeam ca un îngeraş. Dimineaţă mi-am dat seama că rugăciunea se rostea de la sine, ca un motoraş. Eram foarte bucuros! Cele citite în cărţile sfinte deveneau acum realitate şi pentru mine! Mi-am început canonul de dimineaţă, plin de bucurie. Eram foarte bucuros! După ce am luat micul dejun, am coborât iarăşi pe scări cele opt etaje, după cum mă învăţase Gheronda, şi m-am îndreptat în grabă spre o cabină telefonică pentru a lua legătura cu ambasada, după cum stabilisem. Veştile erau îmbucurătoare: nu exista nicăieri nicio acuzaţie pentru mine! Rămăsese de rezolvat problema ridicată de procuror, care încerca să mă ducă din nou în faţa instanţei, iar de la ambasadă mi-au mai spus că numai după soluţionarea acesteia mă voi putea hotărî ce am de făcut, cu toate că nu existau învinuiri sau alte date care să fi arătat motivul acuzării mele. Cei de la ambasadă ştiau despre telefoanele de ameninţare pe care le primea soţia mea şi, în plus, le-am mai pomenit despre episodul ce avusese loc în apartamentul unde stăteam, în legătură cu care m-au sfătuit să fiu cu mare grijă şi în câteva zile să le telefonez din nou.

Aceste veşti m-au bucurat oarecum, şi, ca să vă spun adevărul, au trecut mulţi ani de când încerc să-l găsesc pe acest om pentru a-i mulţumi, dar, din nefericire, numele lui îmi scapă… Am încercat în diferite feluri, adresându-mă chiar primăriei şi consiliului local de care aparţine locuinţa familiei mele, pentru că îmi spusese că şi familia sa locuieşte în aceeaşi zonă a oraşului. Pentru mine şi el a fost un „înger al Domnului”… Mi-am continuat rutina zilnică până a sunat din nou stagiarul avocatului pentru a mă anunţa că a doua zi aveam înfăţişare la Tribunal şi că va trece să mă ia pentru a merge acolo împreună.

– Să nu te gândeşti la nimic, mintea să-ţi fie numai la rugăciune şi la canonul tău!, mi-a spus Gheronda.

– Bine, Părinte, voi încerca!, şi străduindu-mă cu stăruinţă, am reuşit.

Până a doua zi, când m-am dus la Tribunal, nu mi-am lăsat mintea să colinde pe nicăieri: „Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

 

Fragment din cartea Mărturia convertirii un fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016