Creștinul armean

Într-o seară, ne-au adus un nou deţinut. I-au dat patul suprapus de vizavi, din partea de sus. Înainte să se culce, l-am văzut că s-a ghemuit într-un colţ şi mi-am dat seama că se ruga, căci apoi îşi făcea semnul sfintei cruci. Toată seara m-am gândit la el; gândul îmi spunea că ar fi grec, dar aşteptam să se lumineze de ziuă, să-l pot întreba.

Dimineaţa, după ce toţi s-au trezit, „falsificatorul” şi-a luat sarcina de a-l cerceta pe noul venit. Nu era grec şi vorbea ruseşte, precum şi el vorbea, amândoi fiind străini în acea ţară. Nu am înţeles nimic, căci nu cunoşteam limba lor. Când a venit vremea pentru plimbare, noul deţinut m-a însoţit, fapt care m-a bucurat, deoarece aveam la dispoziţie o oră pentru a-i pune întrebări. Nădăjduiam că vorbeşte engleza. Spre marea mea surpriză, el a iniţiat conversaţia, într-o engleză impecabilă! Ştia multe despre mine, pentru că „falsificatorul” îi dăduse toate informaţiile.

Se hotărâse să ieşim împreună la aer curat, crezând că avem aceeaşi credinţă. Cu adevărat, mare mi-a fost bucuria! Era ortodox şi se născuse în Armenia. L-am pus să îşi facă semnul crucii. Îl făcea precum îl făceam şi eu. Încă nu uitasem cum, cu câteva săptămâni înainte, îmi tot răsuceam degetele, ca să mă asigur că le încrucişam cum trebuie atunci când mă închinam. Armeanul mi-a istorisit cum a ajuns în închisoare, spunându-mi că a mai plătit şi două mii de dolari ca să intre acolo! Dăduse bani cuiva din ţara în care ne aflam ca să poată merge mai apoi în Anglia, să lucreze. A traversat Rusia cu trenul, ascuns într-un cufăr de lemn. Odată ajuns, intermediarii l-au dus într-un apartament pe care îl pregătiseră, spunându-i că va rămâne acolo pentru următoarele două zile, timp în care ei i-ar fi pregătit paşaportul şi apoi l-ar fi trimis în Anglia. La un moment dat, cineva a bătut la uşă, dar în loc de cei ce trebuiau să-i aducă paşaportul, era Poliţia! Atunci şi-a dat seama ce s-a întâmplat: totul fusese o înşelătorie, numai ca să îi ia banii… A stat două săptămâni în arest prin alte părţi înainte să-l aducă la noi şi avea nădejde că va ieşi repede, căci era ajutat de un preot rus.

Am povestit apoi despre mine, despre Cipru, şi nici nu ne-am dat seama cum a zburat timpul. Trebuia să ne reîntoarcem în celulă. Eram bucuros că în această izolare se mai afla cineva de o credinţă cu mine. Cu adevărat, era o mare bucurie! Şi când mă gândesc că, în urmă cu doar cu câteva săptămâni, eram în mijlocul a mii de oameni ortodocşi, dar eu nici nu ştiam şi nici nu voiam să ştiu atunci despre aceste lucruri… Ziua a trecut fără nimic deosebit, dar seara întârzia să vină.

Era primăvară pe-atunci. Nu se crăpa lesne de ziuă, iar seara se întuneca abia în jur de ora zece. Mă uitam cu luare-aminte la armean. Se strânsese într-un colţ al patului şi se ruga! M-am odihnit sufleteşte simţind că rugăciunile noastre se vor înălţa împreună, ca o strigare stăruitoare ce ne va aduce eliberarea şi reîntoarcerea acasă. Eu, în Ciprul cosmopolit, iar el, în săraca ţară a Armeniei, aşa cum mi-a descris-o. Pe la miezul nopţii, toate s-au potolit. Se auzea numai un ţipăt de femeie, care semăna cu un urlet de fiară. Cei mai vechi m-au liniştit, spunându-mi că era ceva obişnuit şi că venea din închisoarea pentru femei, care se afla alături.

În cele din urmă, am reuşit să adorm, însă m-am trezit brusc din pricina unui vis pe care l-am trăit foarte intens şi pe care nu mi-l voi putea explica niciodată. De obicei, dimineaţa nu îmi aduc aminte ce am visat, însă această vedenie mi-o amintesc în amănunt, ca şi cum s-ar fi întâmplat aievea. Coboram o scară mare, de piatră, luminată de nişte făclii. Purtam lanţuri şi eram însoţit de doi poliţişti, ale căror haine mi se păreau să fi fost de Ev Mediu. Ei m-au condus într-o sală spaţioasă, făcută din piatră, ce îmi părea a unui castru. În spate era o masă mare, solidă, la care stăteau trei persoane. Era o instanţă de judecată. Eu mă aflam un pic mai departe şi din această cauză nu vedeam limpede. În faţa mea mai erau şi alţii legaţi în lanţuri, însoţiţi de paznicii lor. În scurt timp, m-am apropiat şi eu cu însoţitorii mei, putând să observ cele ce se petreceau la pupitru. Deodată, mi-am auzit numele, iar cei ce mă însoţeau mi-au făcut semn să mă apropii. Cele trei persoane purtau discuţii între ele. La un moment dat, preşedintele s-a întors spre mine şi mi-a spus: „Tu ţi-ai exercitat sancţiunea, te-ai «curăţit» şi în curând te vei întoarce la familia ta”. Auzind aceste cuvinte, m-am liniştit şi am prins curaj. Voiam însă să ştiu şi ce se va întâmpla cu armeanul, aşa că i-am întrebat. Preşedintele m-a privit de sus până jos, ca şi cum m-ar fi măsurat, apoi mi-a răspuns cu o voce puternică: „Mergi! Este liber şi el”.

M-am întors la cei ce mă însoţeau şi am plecat, însă în timp ce mi se părea că urc scările, m-am trezit! N-am mai închis un ochi până dimineaţa, mulţumind neîncetat Domnului. Nu aşteptam prea mult ora în care ni se permitea să ieşim la aer curat ca să-i spun şi armeanului veştile. Aveam în mine o încredinţare că toate se apropiau de sfârşit, că în curând vom fi eliberaţi. Stareţul Paisie se bucura pentru mine, văzându-mă atât de împăcat: „Copilul meu, nu ţi-am spus oare că, atunci când vei fi pregătit, vom merge înapoi în Insula Sfinţilor?”. Cât de mult iubea Gheronda Ciprul şi ciprioţii! Le purta o dragoste aparte şi spunea despre ei că sunt „oameni foarte buni, dintr-un pământ binecuvântat, însă chinuiţi”. Şi adăuga: „Dacă însă toţi vor face pocăinţă, lucrurile vor merge iarăşi bine în tara lor”. Atunci nu înţelegeam ce-ar fi putut însemna aceste cuvinte, căci eram foarte departe de realitate.

După ce am ieşit din închisoare, am studiat, am discutat cu părinţi îmbunătăţiţi şi am reuşit să gust şi eu adevărata viaţă din Biserica lui Hristos. Abia atunci a priceput cele pe care mi le spusese Gheronda. Mi-aş dorit să mai am prilejul de a-i pune şi alte întrebări, cum ar fi, de exemplu, despre eliberarea Ciprului, a Constantinopolului, dar şi referitoare la multe subiecte care mă preocupă. Însă, odată cu trecerea timpului, analizând cuvintele Stareţului despre „pocăinţă şi iertare”, toate sunt deja limpezi: va trebui ca noi toţi, împreună cu mai-marii Bisericii, să facem precum era obiceiul şi în trecut, când se adunau sate întregi să se roage pentru ploaie sau pentru alungarea bolilor aducătoare de moarte, iar rugăciunile le erau ascultate. Fireşte, rugăciunea este importantă, dar trebuie urmată şi de fapte. Nu am stat să mă gândesc înainte la cele pe care vi le scriu, vă scriu ceea ce mi s-a întâmplat şi cele pe care le am în inima mea, dar îmi dau seama că acestea sunt, de fapt, nişte adevăruri copilăreşti… Să reluăm, însă, firul povestirii noastre.

Când a sosit vremea să ieşim la aer, am coborât cele patru etaje mai mult zburând pe scări, dar imediat am auzit strigătele gardienilor, cărora le-o luasem înainte. Ajuns în „cuşca pentru plimbare”, am zărit iarăşi clădirea de vizavi, de o culoare foarte închisă, chiar negricioasă. Aici era închisoarea provizorie pentru copii. Ce puteam face? Nimic, în afară de rugăciunea pentru ei. Nu după mult timp a ajuns şi armeanul, şi el, la fel de bucuros. „După ce ne întoarcem în celulă, mi s-a spus că voi avea o vizită!” I-am povestit vedenia mea şi eram amândoi convinşi că, în scurt timp, vom fi eliberaţi. Însă toată nădejdea ne-am pus-o în pronia lui Dumnezeu. Precum nişte copii ne plimbam încolo şi-ncoace, în „cuşca” mică, vorbind despre Hristos. Eu cunoşteam puţine lucruri, dar el era înaintat în cele ale credinţei. Mi-a mai spus că în ţara lui există o catedrală cu hramul Sfântului Apostol Iuda Tadeul şi că acest sfânt a fost cel care a adus creştinismul în Armenia! Ştia şi el Crezul, dar şi alte rugăciuni. Mă simţeam ca un nimic în faţa lui, căci tot ceea ce ştiam despre Ortodoxie aflasem din puţinele cărţi trimise de părinţii mei. Timpul „promenadei” s-a scurs şi deschizându-ni-se grilajul, ne-am întors unul cât unul în celulă, însoţiţi de gardieni. Aici, înapoi în cotidian: câţiva jucau şah, unul se uita la televizor, iar eu m-am întors la canonul meu. Am început să studiez cu ajutorul Stareţului Paisie.

Eram foarte bucuros, căci mă „îmbogăţisem” şi cu alte informaţii despre Sfântul Apostol Iuda Tadeul. „Apostolul Iuda, copilul meu – a adăugat Gheronda – este dintre cei doisprezece aleşi!” Nu ne putem îndoi de aceasta, deoarece o confirmă şi Părintele Paisie. Sunt unii teologi care şi astăzi îşi pun întrebări şi se îndoiesc asupra adevăratei identităţi a acestui sfânt apostol, care a fost fratele lui Iacov, primul episcop al Ierusalimului, şi fiu al Dreptului Iosif din prima lui căsătorie; mai pe scurt, era fratele Domnului. Lucrarea despre Sfântul Apostol Iuda Tadeul am purtat-o mereu cu mine şi întotdeauna îi ceream ajutorul, înălţându-i rugăciuni de mai multe ori pe zi.

Într-o zi, l-am întrebat pe Gheronda:

– Părinte, e bine cum mă rog eu Sfântului Apostol Iuda Tadeul? Este dreaptă rugăciunea pe care o săvârşesc?

– Copilul meu, toate rugăciunile pe care le facem către sfinţi sunt pentru a ni-i agonisi pe ei ca mijlocitori care-L înduplecă pe Domnul să se plece rugăciunii noastre. Însă avem nevoie de atenţie la rugăciune. Însuşi Domnul ne-a învăţat să rostim Tatăl nostru sau Rugăciunea Domnească, cum mai e numită. Abia atunci am înţeles semnificaţia rugăciunii neîncetate!

 

Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și starețul meu – Editura Egumenița 2016

Total
1
Shares
Previous Post

Trebuie să facem binele în clipa de față și să nu îl lăsăm pentru mai târziu. După moarte nu există îndreptare.

Next Post

Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăință, să aibă nădejde în mântuire ( III )

Related Posts