Experiența demonică

Suedezul cel înalt era foarte neliniştit şi vorbea mereu în somn. Nu după multă vreme am constat că, atunci când studiam Sfânta Scriptură, începea să se agite foarte tare, în patul de deasupra mea! Eram nevoit să îmi ţin degetele pregătite pentru a-mi face semnul crucii; altfel nu mai puteam continua lectura.

De sfânta cruce mi-a amintit Gheronda: „Când eşti chinuit de ceva, să îţi faci semnul crucii şi toate se vor linişti”. Am petrecut o seară foarte neplăcută. Plouase mult, se formase igrasie, căldura îmi dădea ghes… Simţeam că nu mai pot trăi în asemenea condiţii atmosferice. Dar tot eu mă îmbărbătam, gândindu-mă la milioanele de oameni care au reuşit să supravieţuiască şi că, într-adevăr, putea fi şi mai rău. A doua zi am primit ceva prin poştă; erau scrisori de la soţia şi părinţii mei, dar şi nişte cărţi noi. Despre ceea ce citisem deja de două sau de trei ori voi aminti mai târziu.

În acea zi ne-a venit un nou tovarăş de celulă: un domn în costum şi cravată, care a fost instalat în patul armeanului eliberat. Acesta avea cu el doar o geantă de voiaj foarte mică, încât îţi puteai lesne da seama că venise în acea ţară numai pentru o zi, spre deosebire de mine, care venisem pentru trei zile, şi care aveam o geantă doar cu foarte puţin mai mare. În loc de trei zile, vizita mea „de afaceri” încă nu se încheiase nici după ce trecuseră deja trei luni. „Falsificatorul” a încercat să-l cerceteze pe noul venit, însă, pentru că nu cunoştea deloc limba în care vorbea acel om, nu a reuşit nimic. A revenit în patul său, care îi era şi birou, şi a început să răsfoiască bucăţile de ziare pe care şi le stivuise ordonat şi cu mult profesionalism. După cinci minute, ca un „şef” ce era, ne-a adunat pe toţi în jurul mesei, pentru a ne arăta bucăţi din ziare cu fotografia noului coleg! L-am chemat şi pe el să le vadă, dar s-a întors imediat pe partea cealaltă, ghemuindu-se în patul său.

La plimbarea ce a urmat, suedezul cel scund mi-a explicat că bărbatul în costum era belgian şi era urmărit de Interpol pentru fraudă prin intermediul internetului. Fusese reţinut la aeroport, în urmă cu o săptămână, imediat ce ajunsese în acea tară. Mi-am dat seama că în scurt timp îl vor extrăda în patria sa şi că nu va rămâne mult în celula noastră. Acelaşi lucru se întâmplase şi cu alţi doi pe care ni-i aduseseră: unul a stat doar o noapte, iar celălalt două. Celula noastră se numea „a europenilor”. Suedezul cel scund vorbea un pic ruseşte; el era „traducătorul” nostru. Mi-a fost cu adevărat de mare ajutor! La plimbarea ce a urmat aveam de gând să discutăm despre credinţă. Iată istoria lui: Se născuse în Coreea, dar părinţii săi au murit în război, iar el a rămas unul dintre miile de orfani pe care conflictele îi lăsaseră în urmă. A avut şansa de a fi adoptat de o doamnă din Suedia, dar despre ce se întâmplase cu fraţii lui, nu mai ştia nimic. Crescând ca un suedez, a reuşit să devină campion la culturism! Mi-a arătat şi fotografia pe care o avea cu el de la concursurile internaţionale, precum şi poza fiului său, pe care îl iubea nespus de mult şi pentru care se şi afla acum în închisoare. La început mi-a spus aşa: „Nu mă tem, pentru că acum îl am pe Hristos cu mine!”, şi m-am bucurat mult auzind acestea.

Apoi a continuat: „Anul trecut, pe când mă aflam în altă celulă cu suedezul cel înalt, într-o seară, mi s-a făcut foarte frică. A început să urle ca un câine şi, pe neaşteptate, s-a năpustit asupra mea, încercând să mă sugrume. Din pricină că adormisem cu puţin timp în urmă, nu am putut să-i ţin piept. Am luat la repezeală o carte pe care o aveam alături de mine şi l-am lovit, după care acela mi-a dat drumul imediat şi s-a urcat în patul său, blând ca un mieluşel. Cartea cu care îl lovisem era Biblia pe care mi-o dăduse pastorul”. Îl impresionase faptul că numai la atingerea de Biblie, omul care semăna cu o fiară devenise blând ca un mieluşel. L-am auzit atunci pe Părintele Paisie: „Sfânta Scriptură şi crucea, copilul meu, sunt cele mai puternice arme ale creştinului. Cel viclean şi toţi demonii lui se tem de ele!”. Suedezul cel înalt era îndrăcit şi, din această cauză, atunci când citeam Sfânta Scriptură sau luam în mână crucea ori îmi făceam semnul crucii, devenea ca o fiară agitată. Continuând să îmi vorbească, suedezul cel scund mi-a istorist cum L-a cunoscut pe Hristos pe când nu era încă botezat, şi că de îndată ce se va elibera, se va boteza în Biserica Protestantă. Omul care-l ajutase să-L cunoască pe Hristos era pastor penticostal. Prin intermediul Ambasadei Suediei primea cărţi creştine de la un fost tovarăş de-al său de detenţie şi astfel, şi el, ca şi mine, L-a primit pe Hristos în viaţa lui.

Singura diferenţă dintre noi doi era că eu eram deja creştin şi chiar ortodox, dar trăisem departe de Dumnezeu, iar acesta, care nu a ştiut nimic despre El, se afla acum şi el printre cei ce-L urmau. Din nefericire, nu puteam să îmi formulez gândurile şi nu ştiam cum să îi explic faptul că Ortodoxia este credinţa cea dreaptă şi că protestantismul şi toate celelalte confesiuni sunt numai nişte rătăciri care au apărut istoric după schisma care a avut loc în Biserică. „Ştie Domnul…”, mi-a grăit Gheronda. Continuându-ne plimbarea încoace şi încolo prin „cuşca cu aer “, am vorbit şi despre cum am ajuns eu la Hristos, povestindu-i şi experienţele mele cu Stareţul Paisie. Aş vrea să cred că şi astăzi, după mulţi ani, acest om pe care îl am totdeauna în rugăciunile mele este aproape de Hristos. Mă rog Domnului ca să-L cunoască pe El şi toţi ceilalţi împreună cu care am fost închis. Din celula noastră, „falsificatorul” declara adesea că s-a născut cetătean sovietic ateu! Când, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ieşit din închisoare, am luat legătura cu soţia lui şi m-am îngrijit să-i trimită Sfânta Scriptură. Nădăjduiesc că acest lucru s-a şi întâmplat şi că astfel a mai fost ajutat încă un suflet. Au trebuit să treacă ani de zile să pot înţelege catastrofa ce se petrecuse în statele fost-sovietice! Acum îmi dau seama de ce, totuşi, comunismul a dăinuit… Toate acestea s-au întâmplat pentru ca lumea să se trezească şi să se întoarcă la Hristos.

Acum, când scriu la computer, urmăresc miile de ruşi care aşteaptă până la opt ore în şir pentru a se închina Sfântului Brâu al Preacuratei, adus de la Mănăstirea Vatopedi din Sfântul Munte Athos. Se spune că s-au închinat mai mult de trei milioane de oameni. Mare binecuvântare, Doamne! Numai acum îmi dau seama de proporţiile pe care le-a dobândit răul care se desfăşoară în lume: catastrofe, războaie, iar despre toate s-a scris în Sfânta Scriptură, care este „arma creştinului”, cum o numea Gheronda… În timpul plimbării pe care o făceam în „cuşca cu aer”, suedezul, auzind strigătele şi plânsetele copiilor din închisoarea de culoare cenuşie de vizavi, a început deodată să plângă pentru fiul lui, iar eu, la fel, pentru cei trei copii ai mei. La un moment dat, s-a auzit zăvorul uşii metalice, care ne-a întrerupt tânguirea.

Se terminase timpul la aer proaspăt şi eram duşi înapoi în celula „europeană”! Intrând, am început să citesc una dintre cărţile pe care le-am primit ultima dată: Duhovnicul închisorilor (3), o istorisire adevărată făcută de un preot rus care a slujit în închisorile comuniste. Am citit această carte de două ori şi de fiecare dată am simţit că trăiam şi eu, în parte, nenorocirile, suferinţele şi greutăţile prin care a trecut acest om sfânt.

Zilele şi nopţile îmi treceau cu rugăciune şi mult chin sufletesc, dar şi trupesc pentru că, din pricina igrasiei mari, aveam dureri de nesuportat pe partea stângă, dureri care începuseră încă de când mă aflam în clădirea primei perioade de arest. Nici acum, după atâţia ani, nu am scăpat de aceste suferinţe. Dacă în timp ce dormeam, mă întorceam pe partea stângă, Gheronda mă trezea şi îmi spunea: „Întoarce-te, copilaşul meu, pe partea cealaltă!”. Odată l-am rugat şi eu, pe jumătate adormit: „Să mai stau un picuţ, Părintele meu drag…”. Până astăzi mi-am păstrat obiceiul ca atunci când mă întorc pe partea stângă, să-i cer iertare lui Gheronda!

Aveam deja destule cărţi de citit. Domnul să le dea sănătate părinţilor mei, care s-au îngrijit să mi le trimită. Câteva dintre ele erau despre vieţile unor sfinţi: Sfântul Epifanie, Sfântul Arsenie Capadocianul, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, Sfântul Serafim din Sarov. Când le citeam, simţeam că devin una cu cele scrise în ele, le trăiam. Îmi amintesc că, citind despre Sfântul Arsenie Capadocianul, dintr-odată, pe când rosteam cu buzele numele său, am simţit trecând pe lângă mine ca o boare de aer, o adiere subţire care venea din altă lume: „Nu te nelinişti, copilul meu, nu suntem singuri. Să-i mulţumim Sfântului Arsenie Capadocianul că ne-a vizitat!”. Am început să-I mulţumesc şi să-L slăvesc pe Domnul, să plâng de bucurie. Aşa cum am notat mai sus, toate acestea se petreceau sub pături, pentru a nu fi văzut de ceilalţi. Printre ultimele cărţi primite de la părinţi am găsit şi două ziare puse de soţia mea. Pe unul dintre ele Gheronda mi-a îngăduit să-l citesc, pe celălalt nu. „Copilul meu, pe acesta o să-l citeşti după eliberare”, mi-a spus Stareţul. Aveam o mare tulburare sufletească şi chiar război lăuntric, deoarece mă temeam ca nu cumva să se fi întâmplat ceva cu familia sau cu rudele mele, de nu vrea Gheronda nici măcar să desfac ziarul. Lucrul acesta mi-a produs multă nelinişte până în ziua când m-am eliberat.

O altă carte, pe care cu adevărat am trăit-o în timp ce o citeam, a fost cea despre Sfântul Spiridon al Trimitundei. De două ori am lecturat-o. Pe undeva, pe la mijloc, m-am simţit ca şi cum m-aş fi aflat în vremea când a trăit sfântul. Vedeam ogoarele verzi, râul… Mult m-am bucurat şi am mulţumit Domnului că pot citi despre sfinţi, despre minuni. În acele clipe de recunoştinţă, când îl slăveam pe Domnul, m-am simţit deodată învăluit de o mireasmă intensă, ca de ceară curată! Era o aromă foarte puternică. I-am întrebat pe cei din jur dacă şi ei simţeau ceva, însă nimeni nu remarcase decât fumul de la ţigările „falsificatorului”. L-am întrebat atunci şi pe Gheronda. El mi-a răspuns: „Mare binecuvântare, copilul meu… Mare binecuvântare!”, iar atunci m-am bucurat ca un copil mic. Vă veţi întreba dacă Gheronda era mereu împreună cu mine. Răspunsul este că da, eram necontenit împreună, zi şi noapte. Când îi vorbeam, îmi răspundea, uneori de-a dreptul, alteori în pilde. La un moment dat, însă, l-am pierdut. Primeam răspunsuri, dar se auzeau de foarte departe, de obicei sâmbăta şi duminica. Când mi-am dat seama că Duhul lui Dumnezeu se poate afla în acelaşi timp peste tot, mă străduiam ca la sfârşitul săptămânii să nu-i pun întrebări şi să nu-i vorbesc între opt dimineaţa şi şapte seara! După eliberare, aşa cum făgăduisem, am mers la mormântul lui Gheronda aflat la Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti şi atunci am înţeles unde se afla Gheronda când lipsea de lângă mine. Mii de oameni vin să viziteze mănăstirea de la Suroti, cerând îndureraţi ajutorul lui. Unii elevi îşi lasă chiar şi stilourile în spatele crucii de la mormântul Stareţului şi merg să le ia atunci când au examene la şcoală.

La început, l-am întrebat:

– Părinte, de ce mi se pare că vă aud de foarte departe?

– Roagă-te, copilul meu, şi aceasta va fi de ajutor!

Nu l-am mai necăjit cu întrebări, dar am priceput că cineva, undeva, avea nevoie de ajutorul său. Când aveam o durere a inimii şi plângeam, auzeam glasul Stareţului de departe, spunându-mi:

– Ce se întâmplă, copilul meu, ce ai? Îi răspundeam:

– Nu vă neliniştiţi, Părinte, rămâneţi acolo unde sunteţi şi ajutaţi-i pe cei care au grabnic nevoie, căci eu sunt bine!

Când venea vremea să-i vorbesc, de îndată ce se apropia seara, răspunsurile sale veneau numaidecât. Legătura aceasta de la distanţă vădeşte faptul că Duhul Sfânt se poate afla în acelaşi timp în mai multe locuri. Fireşte, vă scriu cele pe care le-am trăit. Nu teologhisesc, nu ştiu şi nici nu am citit teologie… Mă gândesc că această carte va fi citită nu doar de teologi şi de aceea vă redau exact cele pe care le-am trăit şi le-am simţit. Stareţul m-a format duhovniceşte şi eu am datoria de a împărtăşi şi altor oameni – ortodocşi sau de alte confesiuni – această binecuvântare pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Felul cum se desfăşura traiul în celulă îmi devenise foarte obişnuit. Canonul pe care îl aveam nu îmi lăsa posibilitatea de a-mi petrece timpul cu nimic altceva.

Astfel, mă simţeam cu totul diferit faţă de cum trăisem prima lună de arest, când eram zdrobit atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Pe atunci nu-L aveam pe Hristos, eram ca un lemn crescut strâmb… Mai răsfoiesc şi astăzi calendarul Mitropoliei din Lemessos, pentru a vedea ce însemnări făceam atunci referitoare la post, priveghere, rugăciune şi cum ceream ajutorul sfinţilor… Văd acum cum am ţinut încă o săptămână în plus Postul Paştelui, pentru că-l începusem cu o săptămână mai târziu, din pricina faptului că acel calendar pe care îl foloseam l-am primit la o săptămână după începerea postului, în Duminica Ortodoxiei; am găsit chiar o însemnare ce-mi spunea că mi-am comandat peşte prăjit cu o săptămână înainte de Paşti! Mai apoi am postit supravegheat de Gheronda. Când venea ziua în care ni se permitea să comandăm de mâncare, fireşte, în nişte limite, Gheronda mă sfătuia dacă să iau de post sau nu. Banii pe care mi-i trimitea soţia prin intermediul avocatului îi ţineau gardienii şi, de fiecare dată când cumpăram mâncare, mă puneau să semnez. În zilele de post mâncam pâine neagră, măsline, roşii, castraveţi, ceapă şi usturoi, şi niciodată în viaţa mea de până atunci nu mi-aş fi închipuit că aş fi putut trăi numai cu o astfel de mâncare. De altfel, nici nu am încercat vreodată să postesc. Nu ştiam ce este postul cu adevărat. Credeam că era numai o abstinenţă de la carne.

Fireşte, toate acestea le-am învăţat după necazul pe care l-am avut, iar acum încerc să pun în practică lucrurile pe care le-am învăţat. În scrisorile pe care le trimiteam celor de acasă mă semnam: „Cel ce se străduieşte”. Pentru mine, totul a fost ca o chemare, a fost un început care mi-a schimbat viata.

Într-o după-amiază au venit paznicii, strigând la noi să ieşim afară din celule. Ne-au trimis pe toţi în „celula cu aer” şi vă mărturisesc faptul că îmi era teamă. Suedezul, fiind mai experimentat, mi-a spus: „Nu te nelinişti, unul dintre noi le-a spus că se află în celulă un obiect interzis…”. Încă dinainte să locuiesc şi eu cu ei acolo, deţinuţii păstrau într-un loc ascuns un „obiect interzis”, un telefon mobil. Scobiseră zidul şi îl aşezaseră într-o gaură, pe care, mai apoi, au acoperit-o cu săpun topit. Puteai schimba orice obiect interzis în închisoare, dacă aveai cartele de telefon în loc de bani, cu care să plăteşti. Nu ştiu exact cum au fost informaţi despre existenţa acestui obiect, dar cred că toate se făceau acolo prin intermediul gardienilor. Când ne-am întors în celulă după o oră, toate înăuntru erau răsturnate. Eu am alergat imediat să caut fierbătorul electric, pe care din fericire nu îl găsiseră acolo unde era ascuns. Au găsit însă un obiect de care ne foloseam foarte mult şi care pentru noi era foarte important: cuţitul nostru. Era, de fapt, un plastic foarte dur care fusese ascuțit şi confecţionat în formă de cuțit. Toți ne-am întristat de pierdere şi ne-a luat cam două zile să facem rost de altul. Cred că era întocmai cuțitul luat de la noi, pe care ni l-au vândut, în schimbul unor cartele telefonice!

Desigur, aceste celule erau mai bune decât celelalte în care am stat în primele două luni. Acolo nu aveam niciun obiect personal, nu aveam apă ori toaletă în celulă şi nicio legătură cu lumea de afară. Acum aveam dreptul să întreţinem corespondenţă, să telefonăm o dată pe săptămână, aveam obiecte personale, şi, cel mai important, ni se permitea să mergem la biserică! De obicei eu începeam să vorbesc şi să-l întreb ceva pe Gheronda, arareori începea el însuşi convorbirea. Totuşi, când plângeam sau mi se întâmpla ceva, mă întreba imediat: „Ce ai copilul meu, ce-i cu tine?”. Da, fără îndoială eram un copil pentru Părintele, de vreme ce mă aflam la începutul noii mele vieţi duhovniceşti… Şi cine altcineva decât un Părinte putea să te scoale noaptea din somn şi să-ţi spună: „Întoarce-te pe partea cealaltă, copilaşul meu”, cine altul să te ajute să înveţi, să te formezi? Fireşte, numai un Părinte, iar eu aşa îl aveam pe Stareţul Paisie.

Într-o dimineaţă, pe când studiam Sfânta Scriptură, am simţit o zguduitură foarte puternică venind dinspre patul suedezului celui înalt. M-am tulburat şi am încercat să-mi fac semnul crucii. Atunci, ceva nevăzut mi-a apucat mâna şi mi-o strângea, lovindu-o în acelaşi timp foarte tare de cealaltă. Ţineam Sfânta Scriptură foarte strâns şi deodată îl aud pe Gheronda spunându-mi cu o voce pierdută: „Trage-ţi mâna dintr-odată şi fă-ţi cruce!”. Am prins putere şi mi-am tras mâna, reuşind să îmi fac semnul crucii. Acea putere nevăzută a dispărut pe dată! Suedezul cel înalt a coborât la uşă speriat şi a început să bată. Striga ceva de neînţeles pentru mine. De îndată ce a venit gardianul şi a deschis grilajul, l-a văzut prăbuşit grămadă pe podea. A închis uşa repede la loc, apoi, nu după multă vreme, s-a întors împreună cu alţi doi paznici şi l-au luat. Eu am rămas buimac. „L-am biruit, copilul meu, l-am învins!”, l-am auzit pe Gheronda spunându-mi bucuros, ca un copil. „Pe cel rău, copilul meu, care a fost tulburat de rugăciunile tale. Să fii mereu gata să-l învingi cu «arma», cu sfânta cruce, pentru că se teme de ea şi se face nevăzut!”.

Ceva vrednic de notat din această întâmplare este că în timpul acelei încleştări am simţit o duhoare – asemenea celei care iese din canalizări, o miasmă de nesuferit… Îmi părea rău de suedezul cel înalt care, într-adevăr, era demonizat. De unde să ştiu eu ce război se duce în lumea nevăzută? Acum, că am avut parte de o lecţie, m-am întrarmat şi mai mult cu armele credinţei. Cele de mai sus au rămas de neuitat pentru mine. Seara am făcut priveghere ca să-I mulţumesc Domnului, am citit din Sfânta Scriptură şi mi-am adunat mintea în rugăciune neîncetată.

Adesea privegheam până la patru dimineaţa, odihnindu-mă apoi cam două ore, până se auzea zăvorul pe care-l deschidea gardianul ca să ne atârne pâinea pe partea exterioară a grilajului. A doua zi am primit vizita avocatului meu, care, din nefericire, nu mi-a adus nicio veste nouă, ci a vrut doar să-i semnez nişte hârtii, ca să înainteze, după cum spunea el, cererea mea de eliberare. Trecuseră deja trei luni de când eram arestat şi ar fi trebuit să-mi fi prezentat şi mie capetele de acuzare, dar procurorul îi spusese că aceasta ar putea lua chiar şi doi ani, ca să-şi facă, adică, cercetările: „Cei de la Poliţia din Cipru îţi sunt prieteni şi de aceea nu doresc o colaborare cu ei…”. Lucruri asemănătoare îmi spusese şi a doua oară când m-au dus la Tribunal, unde nu am fost decât de două ori pentru prelungirea perioadei de arest, pentru că una dintre acestea, de o lună, s-a pronunţat în lipsa mea. Când a plecat avocatul eram într-o stare sufletească foarte grea. Mă simţeam foarte rău, începuseră să-mi tremure picioarele şi simţeam că se învârte lumea cu mine. Eram pe pragul de a mă prăbuşi. Suedezul cel scund m-a salvat, aruncându-mi apă pe faţă şi bătând la uşă până au venit gardienii, care m-au transportat la spital. La început nu am vrut să merg, deoarece, din câte îmi povestiseră ceilalţi deţinuţi, era mai bine să înduri suferinţele trupeşti pe care le aveai, decât să te duci la spitalul închisorii. Am fost nevoit, însă, să merg, nu doar pentru că nu aveam putere să mă opun, ci şi pentru că paznicii nu vorbeau englezeşte.

Aşadar, am fost dus într-un cabinet medical şi invitat să mă întind pe un pat. După ce mi-au luat tensiunea, mi-au măsurat glicemia, iar mai apoi m-au lăsat singur o jumătate de oră. De alături se auzeau zgomote şi strigăte şi începuse chiar să mi se facă frică. La un moment dat, uşa s-a deschis şi au intrat două persoane în halate albe care mi-au luat din nou tensiunea şi glicemia, iar apoi au ieşit. A mai trecut o jumătate de oră şi au venit gardienii, care m-au dus înapoi în celulă. Acolo au început întrebările: „Ce s-a întâmplat? Ce ţi-au făcut?”. Nu îmi dădeam seama de ce se temeau toţi de spital şi le-am spus că nu se întâmplase nimic rău. Poate că timpul cât am stat aşteptând la cabinetul medical m-a ajutat într-o oarecare măsură să mi se liniştească nervii. Însă, fără îndoială, rugăciunea a fost cea care m-a ajutat cel mai mult. Stareţul îmi spunea adesea: „Rugăciunea, copilul meu, şi toate vor merge bine!”. La amiază, când a venit mâncarea, am văzut că mi-au adus supă; în general, mâncarea pe care ne-o dădeau nu o mânca nimeni în afară de cei ce erau aduşi acolo provizoriu şi nu îşi putea comanda mâncare. Am gustat o lingură şi nu mi-a plăcut prea mult. Auzindu-l pe „falsificator” că vorbea cu suedezul cel scund, mi-am dat seama că vorbeau despre mine. Din câte mi-a explicat suedezul, „falsificatorul” era nemulţumit că el se afla de aproape doi ani în închisoare şi nu primise niciodată o astfel de supă, care era un fel de mâncare specific bucătăriei ruseşti, după care toţi ruşii sunt înnebuniţi! Fără să stau pe gânduri, i-am oferit-o imediat; acesta, aproape zăpăcit de bucurie, a mâncat-o cu poftă, după ce i-a mai adăugat nişte oţet şi un pic de usturoi.

Ieşirile zilnice în „cuşca cu aer” continuau, mai ales acum, când era foarte cald şi multă umezeală. Singura mea haină de vară era o flanelă care avea mii de găurele, deoarece o mâncaseră moliile în depozitul în care mi-au fost ţinute obiectele personale, în clădirea unde am stat în prima parte a detenţiei. Stareţul mi-a atras atenţia în mod special să-mi notez făgăduinţele pe care le-am făcut sfinţilor.

După ieşirea din închisoare, pe toate le-am împlinit, în afară de două, pe care, din păcate, nu am reuşit să le ţin până acum. Erau făgăduinţe făcute în legătură cu două biserici din teritoriile ocupate: am promis că voi da două lumânări mari, una pentru Biserica Sfântului Andrei, iar alta pentru cea a Sfântului Apostol Varnava. Astăzi, când îmi recitesc însemnările, sunt deja hotărât să merg împreună cu soţia să vizitez aceste locuri, ca să-mi pot împlini făgăduinţele. Mi-am depăşit egoismul şi am reuşit să iau decizia de a trece totuşi de baricada ce separă teritoriile noastre de regiunile ocupate. Însemnările mele zilnice cuprindeau totul, în amănunt. Aveam chiar zile în care scriam destul de mult prietenilor, copiilor, soţiei, părinţilor mei… Cele mai multe dintre notiţe le trimiteam prin poştă, iar pe celelalte le păstram. Acum le-am adunat pe toate ca să pot reconstitui cele prin care am trecut.

Fiind astăzi în „lumea din afară” şi având deja lectura unor cărţi, îmi dau seama că foarte multe dintre ele sunt numai transcrieri, pricină pentru care vreau să scriu totul exact aşa cum mi s-a întâmplat, ca să ajut, fie şi într-o foarte mică măsură, pe alţi semeni de-ai mei. Într-o zi, pe o căldură şi o igrasie de nesuportat, celula ni s-a umplut de gândaci! Am început cu toţii să ardem hârtii ca să provocăm miros greu, şi să topim săpun pentru a astupa toate găurile şi crăpăturile, ca să nu poată intra gândacii în ele şi să se înmulţească acolo. În două ore, am reuşit să scăpăm de ele, însă de ţânţari… nu! Iar aceştia ne vizitau cu miile… Singura soluţie era să stai mereu sub pătură!

Citind în Vieţile Sfinţilor despre suferinţele prin care au trecut aceştia, am dobândit multă putere pentru a trece mai uşor peste toate câte mi se întâmplau. M-am întărit mult citind despre Părintele Arsenie „Acuzatul ZEK-18376″(4), care a fost întemnitat în vremea comunismului din Rusia, din pricina credinţei sale în Hristos, aşa cum s-a întâmplat, de altfel, şi cu milioanele de oameni care au mărturisit până la mucenicie în temniţe, suferind chinuri pentru credinţă. După ce am citit această carte, am prins curaj şi credinţă şi nu mă mai temeam de faptul că purtam lanţuri, deoarece chiar dacă mă aflam izolat acolo, nu aveam de îndurat alte suferinţe trupeşti. Privind la ceilalţi deţinuţi, mă gândeam că fiecare dintre ei are problemele sale şi simţeam că eu mă pot socoti de-a dreptul fericit, avându-l împreună cu mine pe Părintele Paisie, care mă ajuta, mă încuraja îmi dădea putere în credinţă.

Într-o seară, suedezul cel înalt a început din nou să strige şi să se lovească! Eu eram mereu gata să-mi fac semnul crucii, iar Gheronda îmi repeta neobosit: „Rugăciunea, copilul meu, rugăciunea!”. În scurt timp, suedezul cel înalt a fost mutat în altă celulă, iar răul s-a risipit. Îmi era milă de acest om chinuit şi nu puteam înţelege cum ajunsese într-o astfel de stare. Auzisem în trecut despre demonizaţi, dar nu înţelegeam prea bine despre ce era vorba. Îmi amintesc de o întâmplare din timpul stagiului meu militar, între anii 1978-1980. În unitatea militară în care eram înregimentat, unde am petrecut şi primele şase luni, era unul care se numea Vionikos. Era un om înalt, frumos, însă toţi soldaţii vedeau în el un pericol. La început nu ştiam de ce vorbeau toţi de Vionikos. Pentru mine era doar un om ca noi toţi. Se vorbea că uneori era cuprins de o furie puternică şi, atunci, sfărâma totul în jur. Chiar dacă era legat de patul de fier – lucru pe care el însuşi îl cerea de la ceilalţi – nu numai că se dezlega, ci dezmembra şi patul, făcându-l bucăţele, după care, plângea ca un copil mic. Într-o zi l-au legat de un curmal pentru a se linişti, însă atât a tras de pom, că l-a şi scos din rădăcină. Acum, după atâţia ani, am înţeles ce este demonul şi cum îi chinuie pe oameni. Citind Noul Testament, putem vedea câţi oameni care aveau demon alergau la Hristos ca să fie ajutaţi, şi acolo era vorba despre o regiune suprapopulată, dar care numeric ajunge numai până la două milioane de oameni. Închipuiţi-vă astăzi, pe o planetă cu miliarde de oameni, câţi nu sunt oare acuzaţi pentru fapte pe care nu le-au făcut ei, ci demonii.

Când l-au adus înapoi pe suedezul cel înalt, acesta a alergat direct spre pat, ascunzându-se sub pături, liniştit ca un mieluşel. Se vedea că era deja alt om… „Rugăciunea, copilul meu, este singurul lucru care ne salvează!”, acestea sunt cuvintele lui Gheronda care răsună necontenit în urechile mele. Când i-am cerut odată să-mi explice cele despre demoni, m-a trimis să cercetez Evanghelia. Şi mereu când nu înţelegeam ceva, îmi spunea în ce capitol din Evanghelie să caut răspunsul. Întotdeauna mă sfătuia, fie în pilde, fie mă trimitea la textul evanghelic. Aveam în fiecare zi o mulţime de îndoieli deoarece eram „neînvățat în cele ale credinţei”.

 

(3) Arhimandrit Spiridon, Duhovnicul închisorilor – notiţele unui misionar rus în Siberia, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009.

(4) Părintele Arsenie – Acuzatul „ZEK-18376″ – Un Sfânt în lagărele Comuniste din Rusia, Editura Egumeniţa, 2009.

 

Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016