Despre faptul că părinții iubitori de Dumnezeu trebuie să se bucure și să mulțumească atunci când copiii lor sunt ispitiți pentru Domnul. Mai mult, trebuie să-i îndemne spre lupte și primejdii pentru virtute ( I )

1. Din istorisirea omorârii Sfinților Părinți din Sinai și Rait

Mama tânărului aceluia – pe care în altă parte[1] cuvântul l-a arătat vestit pentru măreţia sufletului său – a aflat că fiul ei s-a luptat cu barbarii vitejeşte şi a fost înjunghiat chiar în chilia în care se nevoia, primind ne­număratele lovituri ale acelora. [I s-a mai vestit] şi că tâlharii nu-l înduplecaseră să iasă din chilie şi nici să-şi scoată veşmântul, chiar dacă îi făgăduiseră să nu-l omoare de va face ceva din acestea, ci el li s-a împotrivit cu bărbăţie şi a răbdat moartea vitejeşte.

Când a auzit toate acestea, ea şi-a dovedit şi prin faptă rudenia cu dânsul, arătându-se cu adevărat maică bună a aceluia. S-a înveşmântat deîndată cu ha­ină strălucitoare şi s-a schimbat toată la înfăţişare, luminându-se; apoi a ridicat mâinile la cer şi a îndreptat către Mântuitorul Hristos astfel de glăsuiri: „Ţie, Stăpâne, Ţi-am dat copilul şi mi s-a mântuit, acum şi în veac. Ţie Ţi-am încredin­ţat băiatul, pe Tine te-am pus păzitor al lui şi mi-a fost ţinut teafăr cu adevărat şi nevătămat. Căci nu socotesc că a murit, nici cum şi-a sfârşit viaţa, ci mă gândesc că a scăpat de ispitirea oricărui păcat; nici că i s-a sfârtecat trupul şi a răbdat sfâr­şit amarnic, ci că a dus acolo suflet curat şi neprihănit şi că şi-a încredinţat duhul neîntinat în mâinile Tale. Înjunghierile le înşir drept răsplătiri, rănile le socotesc cununi. O, de-ar fi putut cuprinde trupul tău mai multe [răni], copile, ca mai mul­te să-ţi fie răsplăţile. Fiindcă de acolo mi-ai dat simbria pentru că te-am născut, de acolo m-ai răsplătit pentru chinurile naşterii, de acolo mi-ai plătit preţul alăp­tării tale.

Ce, dar? Oare nu-ţi vei împărţi cu mine cununile? Căci, iată, mă fac şi eu părtaşă nevoinţei tale. Tu te-ai luptat? Mă bucur şi eu laolaltă cu tine pentru lupta ta. Tu ai înfruntat mânia barbarilor? Eu mă împotrivesc firii [de mamă] ce mă chinuieşte. Tu ai nesocotit pe faţă moartea? Eu nu-mi iau în seamă simţirile inimii. Tu ai răbdat durerea sfârtecării fără să te clatini? Eu îndur chinul sfâşierii inimii mele. Chinurile nu-mi sunt mai neînsemnate, ci deopotrivă cu ale tale. Tu biruieşti cu asprimea caznei? Eu te întrec cu lungimea ei. Căci deşi ţi-a fost mult dureroasă, moartea ţi-a venit degrabă, în vreme ce eu voi târî după mine suferin­ţă îndelungată. Însă o voi duce cu răbdare, purtându-mă cu înţelepciune; fiindcă sunt încredinţată de tine că trăieşti la Dumnezeu viaţa cea neprihănită şi cred că nu după multă vreme mă vei îngriji acolo, atunci când se va fărâma în vreun chip vasul acesta de lut şi voi merge spre veacul de dincolo.

Fericită sunt eu între maici, aducând înaintea lui Dumnezeu un asemenea nevoitor. Şi iarăşi, fericită sunt, căci cu adevărat am prins curaj de-acum să mă mândresc, de vreme ce tu ai plecat către Hristos şi vei petrece veşnic alături de Dânsul, făcându-te părtaş desfătării celei fără de sfârşit”.

2. Din Viaţa Sfântului Mucenic Clement, Episcopul Anchirei

Când Sfântul Clement era încă la vârsta prunciei, tatăl său s-a săvârşit. Iar mama sa, rămânând astfel fără de bărbat şi punându-şi nădejdile, după Dumnezeu, numai în copil, i s-a devotat cu multă osteneală, în aşa măsură încât îi era de toate: şi tată, şi dascăl, şi maică. Astfel petrecând Clement, crescut şi educat în acest chip ales de către mama sa iubitoare, când nu trecuse încă de cel de-al zecelea an al vieţii, aceea a simţit că i se apropie sfârşitul. Atunci l-a luat la dânsa blajin şi părinteşte pe copil, grăbindu-se să-l facă nu atât urmaş al averii familiei, cât mai ales moştenitor al comorilor din ceruri; şi cu îmbrăţişări preadulci îl ruga unele ca acestea: „Copilul meu, copilul meu preaiubit, copile, tu mai înainte de a-ţi fi ştiut tatăl ai cunoscut ce înseamnă să fii orfan; te-ai îm­bogăţit, însă, cu Dumnezeu drept părinte şi te-ai folosit de lipsa tatălui [ca să găseşti] fericirea. Eu te-am crescut trupeşte, dar Hristos te-a născut din nou prin duh. Cunoaşte-ţi, dar,Tatăl şi nu-ţi tăgădui numele de fiu! Numai lui Hristos să-i slujeşti! În Hristos să-ţi pui nădejdea! Acesta este cu adevărat nemurirea. Acesta este mântuirea. Acesta a coborât din ceruri pentru noi şi, înălţându-ne împreună cu Dânsul, ne-a făcut fii ai Lui şi dumnezei. Cel care se supune acestui Stăpân va ocoli toate greutăţile şi nu numai că îi va birui pe împăraţii şi pe tiranii care îi cinstesc pe idoli, dar îi va ruşina chiar pe demonii cinstiţi de ei şi pe însăşi căpe­tenia şi întâi-stătătorul lor, diavolul”.

Vorbind, ochii i s-au umplut de lacrimi şi, prin [lucrarea] harului, a fost copleşită de o vedere duhovnicească; i-a desluşit atunci cu de-amănuntul,în chip proorocesc, toate câte urmau să i se întâmple. Spunea: „Te rog, te rog, preaiubite copil, o singură dorinţă să-mi împlineşti pentru toate [câte am făcut]. Din pricină că vremurile sunt grele şi prigoana necredinţei suflă în chip cumplit, ştiu că vei fi şi tu dus, aşa cum spune Stăpânul nostru, înaintea împăraţilor şi dregătorilor[2] pentru El. Dăruieşte-mi cinstea aceasta, o, copile, ca atunci să stai vitejeşte pen­tru Hristos şi până la sfârşit să-mi păzeşti neclintită mărturisirea. Iar eu sunt încredinţată de Hristos al meu că şi pe capul tău, puiul meu, va înflori degra­bă cunună mucenicească. Găteşte-te, deci, pe tine însuţi şi îmboldeşte-ţi sufletul spre bărbăţie ca să nu fii luat nepregătit spre nevoinţe. Căci lupta nu-ţi va fi îm­potriva unora oarecare şi nici pentru lucruri neînsemnate. Vei avea de înfruntat ca potrivnici pe însuşi cel viclean, pe slugile şi apărătorii lui, iar [drept răsplată a luptei vei primi] fie viaţă veşnică şi cinste, fie ruşinare şi osândă fără de sfârşit. Aşadar, ori să te îndemne cele bune, ori să te înfricoşeze cele cumplite.

Este ruşinos, copile, ca ostaşii să-şi dea viaţa de bună voie pentru împăraţi muritori şi robi împreună cu dânşii, iar noi să nu primim moartea, asemenea acelora, pentru împăratul cel nemuritor. [Ostaşii împăratului din lumea aceasta] nu capătă de la acela nimic care să fie vrednic de o asemenea dăruire. Căci ce dar ar cântări la fel de mult ca viaţa? Sau cum să mai fie simţite după moarte darurile? Dacă, însă, mori pentru Stăpânul de obşte al tuturor, Hristos, în loc de viaţă vremelnică vei primi viaţă fără de moarte; în loc de răsfăţ, de slavă şi de bogăţie trecătoare, te vei desfăta de fericirea veşnică. Cum, dar? Dacă nu murim acum, oare nu vom muri oricum peste puţină vreme, plătind datoria comună tuturor? De altminteri sfârşitul pentru Hristos n-ar trebui socotit, pe bună dreptate, moarte; fiindcă sim­ţirea morţii e pururea prădată prin nădejdea bună a celor ce vor să fie.

Înainte de toate, copile, trebuie să cugeţi cum însuşi Făcătorul întregii zi­diri, Cel ce ne-a plămădit neamul, S-a făcut om pentru noi şi, venind pe pământ, a petrecut împreună cu oamenii. Şi de ce să nu spun ce este mai mare? Că pentru noi, slugi nerecunoscătoare, Stăpânul a fost osândit la moarte, a fost pălmuit şi în cele din urmă a murit. Şi toate acestea le-a pătimit pentru noi şi pentru mântui­rea noastră, ca să se dezlege tirania păcatului, ca osânda cea mai dinainte să fie desfiinţată, ca să ni se deschidă din nou porţile cerului. Cum să nu fie de neiertat, fiule, ca Acesta, deşi e Stăpân, să pătimească asemenea pentru noi, cei care cu îndrăzneală am săvârşit fărădelegi de neîndreptat, iar noi să nu îndurăm nici măcar puţine pentru Acela? Acestea să le cugeţi, copile, şi nimic să nu te des­partă de dragostea lui Hristos; nici ameninţările dregătorilor, nici chinurile, nici frica de împăraţii vremelnici de aici, cărora mânia le piere degrabă dimpreună cu semeţia, focul li se stinge şi sabia le rugineşte. Ci mai degrabă să te mângâie cele bune gătite mucenicilor; fiindcă cerul însuşi ţi-e pus înainte răsplată pentru mucenicie”.

Aşa îl însufleţea[3] în fiece zi mama pe băiat, având duhul adevăratei înţe­lepciuni care grăia prin dânsa, de vreme ce şi copilul avea înţelepciunea cărunteţii mai înainte de vârstă şi îi erau trebuincioase poveţe mai adânci. Iar la sfârşit a adăugat: „Astfel de răsplată dă-mi copile mie, maicii tale, pentru că te-am cres­cut; asta să-mi fie plata pentru chinurile naşterii, fiule preadulce; ca să se mântuie şi maica ta, după spusa lui Pavel[4], prin naşterea de fii, şi să se slăvească întru mădularele copilului. Iată, fiule, eu de acum plec – căci cu puterea harului simţea că moare – şi lumina aceasta văzută nu va mai străluci asupra mea dimineaţă. Tu, însă, îmi eşti lumină şi viaţă întru Hristos; ţie mă rog, inima mea, să nu fiu găsită mincinoasă în nădejdile ce mi le pun în tine.

Odinioară, o femeie evreică şi-a dat şapte fii să mucenicească[5] şi ea însăşi s-a nevoit întru cele şapte trupuri ale acelora. Mie, însă, şi singur îmi eşti de ajuns pentru slavă; fericită sunt eu între maici, căci prin tine voi fi slăvită. Iată, copile, eu merg înaintea ta; şi astăzi mă despart trupeşte de ochii tăi cei doriţi, dar, după ce mă voi săvârşi, să socoţi că sufletul meu va fi pururi atârnat de al tău şi împreună cu el mă voi închina cu îndrăzneală înaintea divanului lui Hristos, lăudându-mă cu ostenelile tale, împodobită cu rănile tale şi făcându-mă părtaşă acelor scumpe cununi şi strălucirii tale”.

Acestea le zicea maica înaintea copilului şi îi săruta deopotrivă toate mă­dularele, spunând iarăşi fericita: „Sărut mădulare de mucenic, mădulare ce se vor aduce jertfă lui Hristos”. Îmbrăţişându-l astfel şi vorbindu-i cu bucurie, s-a săvârşit întru odihnă cu adevărat fericită, încredinţându-şi duhul lui Dumnezeu şi trupul preadulcilor mâini ale copilului. Iar el, plinind câte se cuveneau unui fiu bun pentru maica sa iubitoare, i-a înmormântat trupul, apoi a ales vieţuirea călugărească. Dăruia astfel deîndată poruncilor mamei acest dintâi [lucru]: să se îndepărteze de lume de dragul lui Hristos, pentru care mai apoi avea să pără­sească şi viaţa.

De atunci, în toată viaţa, a avut ca hrană numai legume[6], amintindu-şi mereu de cei trei tineri, cărora postul le pusese frâu trupurilor, făcându-le necu­cerite de focul patimilor şi nemistuite de văpaia cuptorului celui văzut[7].

_____________________

[1] Vezi Everghetinos, Cartea a 3-a, tema 16.

[2] Lc. 21,12.

[3] Textual: „îl ungea”. Pregătirea pentru luptă a atleţilor din Grecia antică consta şi în ungerea cu untdelemn a trupului, pentru a nu putea fi prinşi de adversari.

[4] 1 Tim 2,15.

[5] Vezi 2 Mac. 7 şi 4 Mac.14. Este vorba despre mama celor 7 macabei.

[6] Este mai exact un nume generic dat mâncărurilor de boabe, fasole, linte, etc. Aşa cum se aminteşte în text, este hrana pe care o aleseseră cei trei tineri împreună cu proorocul Daniil, pentru a nu se pângări cu mâncărurile idololatre de la masa regelui Babilonului (Dan. 1,12; 1,16).

[7] Dan 1,16-3,23.

 

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 12 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.