Studiu și rugăciune

În acea zi am primit ceva de la poştă; erau nişte cărţi de la părinţii mei, laolaltă cu un glucometru, trimis de soţie. Cărţile trebuiau verificate de personalul închisorii care reprezenta Biserica Ortodoxă. Acesta, prin însoţitorul său, mi le-a trimis cu bucurie. Acel domn nu vorbea engleză, dar privindu-l în ochi îţi puteai da seama că înlăuntrul său îl avea pe Hristos!

Nu mi-am dat seama dacă făcea parte dintre cei întemniţaţi sau era doar voluntar. El m-a dus de două ori în micuţa capelă ortodoxă a închisorii, lăsându-mă să mă rog în tihnă acolo cam o oră, de fiecare dată. Domnul acela i-a dăruit şi armeanului o mică Sfântă Scriptură în limba rusă şi două lumânări de la Sfântul Mormânt. Iată că nu era nicio asemănare între această închisoare şi cea în care stătusem înainte. Însă măcar aici îl cinsteau pe Hristos.

După puţin timp, uşa de metal s-a deschis şi l-au chemat pe armean pentru vizita pe care o aştepta. Însă, după aproape o jumătate de oră, acesta s-a întors foarte confuz. S-a apropiat de patul meu, spunându-mi că s-a ivit o problemă şi că îmi va vorbi despre ea în timpul următoarei „plimbări”. Începusem să mă neliniştesc. Ştiam că vedenia mea a fost adevărată şi nu înţelegeam de ce ar fi putut să se răstoarne situaţia. Cum de putea să se stingă această bucurie? Seara nu am mai adormit, m-am rugat continuu. Gheronda îmi spunea să fiu liniştit, pentru că totul va fi bine.Când s-a luminat de ziuă, precum obişnuisem, am luat pâinea, am porţionat partea fiecăruia şi i-am aşteptat şi pe ceilalţi să se trezească. Când cu toţii erau deja treji şi începuseră cele obişnuite, uşa de fier s-a deschis şi mi-am auzit numele. Un domn îmbrăcat în negru mi s-a prezentat, spunându-mi că este preot şi că, dacă aş fi dorit să discut cu el, l-aş putea însoţi. La început m-am întrebat de ce nu era îmbrăcat în rasă şi purta numai un guler specific, dar apoi mi-am spus în sinea mea: „Ce aş avea de pierdut?”.

L-am urmat într-o cameră în care se afla o cruce mare, în spatele unei mese. Într-o engleză perfectă, mi-a explicat că este preot penticostal, iar locul în care ne aflam era „biserica” unde veneau protestanţi, catolici, penticostali şi deţinuţi de alte confesiuni. Ortodocşii mergeau la altă biserică, însă ei nu aveau un preot stabil. Mi-a mai spus şi că acel preot ortodox care vizita închisorile de câteva ori pe an avea pe lângă el un domn care îl ajuta, cel de care am pomenit mai sus. Am rămas împreună cam o oră, discutând şi explicându-i motivul aflării mele în arest, dar şi despre întoarcerea mea la Hristos şi despre Părintele Paisie. Din conversaţia noastră de un conţinut mai general mi-am dat seama că eresul de care aparţinea acest pastor nu avea cultul sfinţilor. Totuşi, această convorbire cu el m-a ajutat, căci, la un moment dat, mi-a spus să caut înlăuntrul meu ceva ce uitasem şi pentru care nu cerusem încă iertare Domnului.

Intorcându-mă în celulă, am început să mă cercetez şi să-l întreb pe Părintele Paisie:

– Ce să fac? Cum să aflu ce am uitat, ca să pot cere iertare?

– Roagă-te, copilul meu, şi îţi vei aminti. Credinţă şi rugăciune şi toate vor merge bine!

A venit încă o dată timpul rânduit pentru plimbarea la aer curat. Armeanul s-a dus primul; eu l-am urmat. îl vedeam că era frământat de gânduri. În urma întâlnirii pe care o avusese cu preotul rus, acesta îi spusese că este nevoie de o mare sumă de bani ca să i se plătească amenda pe care o primise pentru că emigrase ilegal; de asemenea, şi costul biletelor de repatriere. Preotul l-a asigurat că va încerca să adune aceşti bani de la armenii care locuiau în acea tară, însă nu ştia de cât timp va avea nevoie… În timp ce vorbea, mă rugam cu luare-aminte, ascultându-l. Deodată, aud glasul lui Gheronda că îmi spune: „Spune-i să nu se teamă şi să se roage Domnului şi toate vor fi bine!”. I-am transmis aceste lucruri, iar el şi-a făcut semnul crucii, mulţumind Celui ce tuturor le poartă de grijă! După exact două zile, dis-de-dimineaţă, uşa s-a deschis şi armeanului i s-a strigat să îşi strângă lucrurile, spunându-i-se că într-un sfert de oră va pleca! L-am ajutat, iar mai apoi ne-am luat rămas bun. Parcă ne-am fi cunoscut de ani de zile!

Pe de o pare mă întristam că mă despart de el, dar mă bucuram de eliberarea unui creştin nevinovat. „Ai văzut cele ce ţi-am spus, copilul meu?”, mi-a zis bucuros Gheronda Paisie. „Acum este rândul nostru! Rugăciune şi credinţă în Domnul şi toate vor merge bine!” A doua zi m-au vizitat procurorul şi traducătoarea lui, care mi-au spus că avocatul meu lipsea, fiind plecat în străinătate şi că le dăduse împuternicire să mă vadă în lipsa lui. La început m-am gândit să nu stau de vorbă cu ei în lipsa avocatului, apoi m-am gândit: Dacă ar fi fost prezent, ce diferenţă era? Şi avocatul era tot de-al lor! Procurorul m-a întrebat cum i-am cunoscut pe cei din ţara lor, cu care colaborasem. I-am răspuns că cineva din Cipru îmi dăduse adresa lor electronică şi astfel am intrat în legătură cu ei. Colaboratorii mei nu au fost niciodată în Cipru, însă am aflat că au relaţii şi cu alte birouri de recrutare a forţei de muncă, autorizate să functioneze în Cipru.

Mi-am dat seama, din întrebările pe care mi le punea, că scopul lui era ca eu să rămân cât mai mult în ţara aceea, fiind victima lor economică! I-am spus că nu luam nici măcar un cent de la cei cărora le găseam de lucru, nici măcar în prima lună după ce primeau jobul; de asemenea, i-am mai explicat că toate cele pe care le făceam erau legale, cu facturi şi chitanţe. Eram autorizat pentru ocupaţia mea şi consideram că sunt reţinut pe nedrept. El, însă, s-a exprimat categoric: „Eu îmi fac slujba şi sunt dator să te acuz”. Ştiam că nu are date pe care să mi le prezinte; mi-am dat seama că era vorba doar de nişte discuţii pe care le avusesem cu cineva, în urma cărora am fost acuzat, fără nicio dovadă. La un moment dat, am început să-i mulţumesc pentru că m-a băgat în închisoare, pentru că acolo L-am cunoscut pe Dumnezeu. Dar, spre neşansa mea, dădusem peste un ateu care, în cele din urmă, s-a ridicat şi, cu un aer milităresc, mi-a spus, în timp ce pleca: „Eu îmi fac doar meseria!”. Întorcându-mă în celulă, simţeam că sunt mai puternic şi că mi se ridicase moralul. Atunci am auzit de la Gheronda: „Bine i-ai zis!”.

Sâmbătă le-am telefonat părinţilor şi soţiei. Din pronia lui Dumnezeu, niciun gardian nu se afla pe lângă mine, aşa încât am putut vorbi în tihnă cu soţia, de la care am aflat despre ameninţările telefonice pe care le primea. Diverse persoane îi cereau mari sume de bani, altfel eu voi sta ani de zile în închisoare… Tot atunci mi-a mai spus că o angajată pe care o aveam la birou ca traducătoare şi care se trăgea din ţara în care mă aflam eu acum, în ziua în care m-au arestat, a dispărut din Cipru! Atunci m-am convins că tot ce mi se întâmpla era din îngăduinţa lui Dumnezeu. I-am dat apoi nişte indicaţii legate de afacerile mele şi de angajaţi, la fel şi în ceea ce-i privea pe copii; am avut atâta timp să vorbim, încât am adus vorba chiar şi despre căţeii noştri. Am plâns şi am rugat-o să meargă la biserică şi să îi îndemne pe copii să se spovedească. Cu părinţii mei am vorbit despre credinţă, despre Sfântul Apostol Iuda Tadeul şi despre Părintele Paisie. Mamei i-am spus hotărât: „Acum, când îl am pe Dumnezeu cu mine, nu mă mai tem de nimic!”. Apoi, întrucât venise gardianul, am închis telefonul.

M-am întors în celulă înnoit. Când a venit vremea să ieşim la aer curat, suedezul cel scund m-a însoţit. Erau doi suedezi: unul foarte înalt, care stătea în partea de sus a patului suprapus în care eram şi eu, iar cel scund – pe patul de vizavi. Fuseseră împreună în aceeaşi celulă mai mult de zece luni, dar, din lipsa spaţiului, i-au adus la noi. Cel scund vorbea bine engleza, iar acum ne plimbam amândoi în sus şi în jos prin „cuşca cu aer”, fiecare depănându-şi istoria sa. Se părea că avem aceeaşi acuzaţie; pe el îl „ajutase” fosta lui soţie să ajungă în închisoare! Când am adus vorba despre Dumnezeu, deja venise timpul să ne întoarcem; stabilisem să ne revedem a doua zi. Vremea devenea de neîndurat. Din pricina căldurii şi a umezelii, ni se lipeau hainele de piele. Spre deosebire de iarna pe care am petrecut-o în acele părţi, când mai tot timpul era noapte, acum, la ora cinci dimineaţa se lumina de ziuă.

 

Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și starețul meu – Editura Egumenița 2016

Total
9
Shares
Previous Post

Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire ( I )

Next Post

Despre faptul că părinții iubitori de Dumnezeu trebuie să se bucure și să mulțumească atunci când copiii lor sunt ispitiți pentru Domnul. Mai mult, trebuie să-i îndemne spre lupte și primejdii pentru virtute ( I )

Related Posts