Făgăduințele

Dedicam fiecare zi unui om pe care îl cunoşteam, mă gândeam la el, îi scriam şi mă rugam pentru acea persoană. Făceam rugăciune şi pentru cei dragi care trecuseră din această viată. Într-o zi, citind viața Sfântului Epifanie, m-a cuprins întristarea şi am început să plâng mult. Sfântul Epifanie este ocrotitorul satului mamei mele, în care se află şi o biserică străveche în cinstea lui.

Acea zi am dedicat-o bunicilor mei adormiţi întru Domnul.  Foarte adesea cugetam la anii de mult trecuţi ai copilăriei mele, pe când nu exista încă în sat apă curentă, iar oamenii erau nevoiţi să o aducă cu ulciorul de la fântână. Îmi amintesc de bucuria ce i-a cuprins pe toţi când au început să aibă curent electric, precum şi de prima cabină telefonică de lângă cafenea, cu aparatul cel roşu, la care alergau toţi să le telefoneze rudelor din oraş! Îmi aduc aminte de bunicul meu, împreună cu care mergeam sus, pe munte, unde avea o vie şi de unde scrutam, din depărtare, Krasohoria.

Acum, când scriu, mă aflu în acelaşi loc, privind din biroul meu. Am reuşit, după ani de zile, să construiesc, întru pomenirea bunicului meu, o casă la ţară, pentru că sunt de părere că nu trebuie să se piardă „rădăcinile” familiei. Amintirile prindeau viaţă în cugetul meu şi am fost cuprins de o plângere foarte dureroasă. Simţeam că eram „dezrădăcinat” şi ajunsesem într-o ţară îndepărtată, în închisoare, fapt pentru care plângeam, plângeam continuu. Pe neaşteptate, am auzit înlăuntrul meu un glas puternic: „Mihalis, pentru ce plângi? Nu te nelinişti, bunicul şi bunica ta sunt bine şi într-un loc bun; sunt aici cu noi. În curând te vei întoarce în Cipru, iar atunci să mergi în sat, la mine acasă!”. „Sfinte al meu Epifanie, sfinte al meu, sfinte al meu…” continuam să plâng şi ziceam „eu am trecut ani de-a rândul pe lângă «casa» ta, şi nu m-am ostenit să aprind în acea biserică nici măcar o lumânare în cinstea ta!” Am plâns mult, în primul rând de bucurie pentru marea binecuvântare că Domnul mi-a îngăduit să îmi grăiască Sfântul Epifanie, şi în al doilea rând, pentru viaţa nevrednică pe care o dusesem până atunci, departe de Dumnezeu. I-am făgăduit Sfântului Epifanie că, imediat după întoarcerea mea în Insula Sfinţilor, îl voi vizita, iar în biserica lui, voi intra în genunchi!

A doua zi, după ce m-am întors înapoi în sânul familiei, am împlinit această făgăduinţă, făcând acelaşi lucru şi la mănăstirea părăsită a Arhanghelului Mihail, aflată câţiva kilometri mai sus. În amândouă bisericile am intrat în genunchi, aducând darurile făgăduite, însoţit de soţia, părinţii şi sora mea. Vrednic de pomenire este şi faptul că, în această călătorie, ne-am mai închinat încă în două locuri. La Sfânta Mănăstire Troodotissa, unde vieţuieşte un prieten foarte bun de-al meu din vremea şcolii, pe care, în toţi aceşti ani, nu îl vizitasem niciodată. Am făcut două vizite la Mănăstirea Preacuratei. Plecând din mănăstire, nu ştiu din ce pricină, în loc să virez la dreapta ca să cobor din munţi, am cotit la stânga. Soţia m-a întrebat: „Unde mergem?”, iar eu i-am răspuns: „N-am idee şi nu-mi dau seama de ce am luat-o la stânga!”. După ce am parcurs câţiva kilometri, văd, pe partea stângă, în depărtare, o altă mănăstire. Am oprit maşina şi am rămas uitându-mă într-acolo uimit. Ai mei erau nedumeriţi de ce se petrecea cu mine şi atunci am început să le povestesc vedenia pe care o avusesem în primul loc unde am stat în arest.

Într-o zi, când era foarte frig şi stăteam sub pături, mă gândeam la prietenii mei. Încercam să-mi amintesc dacă eu aveam vreun cunoscut sau prieten care să fi fost mai aproape de Dumnezeu, adică să meargă la biserică, să fie mai sporit duhovniceşte, iar nu ca mine, păcătosul… Cum cugetam eu şi nu reuşeam să-mi amintesc de nimeni, am avut o vedenie: l-am văzut pe un foarte bun prieten şi coleg de-al meu, Turokomos, stând într-o biserică veche, iar alături de el stătea o monahie tânără. Biserica avea o scară mică la intrare, iar mănăstirea era înconjurată de multă verdeaţă. Ne-am oprit să ne închinăm, însă, la intrarea în mănăstire, am rămas fără glas, şi am început să lăcrimez, privind la monahia care saluta nişte închinători. Am rămas împietrit la vederea ei, însă ea, observând că se petrece ceva cu mine, s-a îndreptat spre noi, să ne întâmpine. Primul lucru despre care am vorbit cu ea a fost daca nu cumva domnul K. Turokomos şi soţia lui vizitează mănăstirea. Atunci am aflat că oamenii despre care o întrebam tocmai ce plecaseră de la mănăstire şi că vin acolo la slujbă aproape în fiecare duminică, pentru a se închina icoanei Maicii Domnului Trikoukia. Am rămas înmărmuriţi! Însoţiţi de acea monahie, am urcat scăriţa de la intrare pentru a merge să ne închinăm în Mănăstirea Maicii Domnului, care era exact aşa cum o văzusem în descoperirea dumnezeiască! După ce ne-am închinat, am luat o mică trataţie la arhondaric, unde i-am povestit egumenei acea descoperire pe care am avut-o în vremea perioadei cât fusesem arestat.

Înapoi în celulă… Discuţiile zilnice cu suedezul cel scund deveneau tot mai numeroase şi mai duhovniceşti. Din puţinele lucruri pe care le cunoşteam despre Dumnezeu şi din Sfânta Scriptură, i-am spus tot ce am putut şi nădăjduiesc să fi simţit şi el măcar puţin ajutor din acestea. Când am ieşit din închisoare şi m-am întors acasă, am luat legătura cu el. Mi-a spus bucuros: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt liber şi mă aflu din nou în Suedia!”. Dumnezeu, ca un Bun Părinte, ajută pe toată lumea; ajunge numai să-I cerem ajutorul şi să ne găsească hotărâţi de a-I urma calea. Părintele Paisie îmi repeta mereu: „Credinţă, copilul meu, credinţă şi rugăciune către Domnul. Numai acestea ne mântuiesc!”. Oricât de îndrăzneţ ar suna, de multe ori mă gândesc să mă întorc înapoi în închisoare, numai şi numai ca să fiu cu Gheronda! Pare lipsit de sens, pare o nebunie, şi îmi spun în sinea mea: „Rugăciune şi credinţă în Dumnezeu!”, şi atunci această dorinţă piere, deoarece Gheronda este mereu împreună cu noi prin rugăciune, numai noi să fim rugători, trăind aproape de Dumnezeu…

Într-o seară am observat că „falsificatorul” era neliniştit. Se uita mereu la ceas, afară, pe fereastră, apoi din nou, iară şi iară! Aceasta a durat cam patruzeci şi cinci de minute. La un moment dat, s-a auzit un zgomot de claxon întrerupt, iar el a alergat la fereastră, începând să sară ca un copil. Suedezul cel mic mi-a explicat că era ziua lui de naştere, şi aceste claxonări care se auzeau erau de la maşina soţiei lui, care îi ura „La mulţi ani!”… Un alt fel de a face urări şi de a iubi! Atunci mi-am amintit cum am cunoscut-o pe soţia mea, de despărţirea noastră şi am început să plâng nemângâiat… Ne-am întâlnit pentru prima dată pe când eu eram în armată, iar ea venise în vacanță în Cipru, pentru o săptămână, după care s-a întors înapoi în Anglia şi a rămas să ţinem legătura prin poştă. Ne ştiau toţi poştaşii din Cipru şi din Anglia, pentru că ne scriam zilnic, corespondând neîntrerupt. Pentru că eu eram atunci de numai douăzeci şi unu de ani, iar ea de douăzeci, mama mea se temea că această legătură nu va dura prea mult, însă, din fericire, temerile nu i s-au adeverit, şi, după atâţia ani, suntem împreună şi un sprijin de nădejde unul altuia. Cât timp am stat în închisoare, ea a fost cea care s-a luptat să o scoată la capăt pe mai departe cu familia şi cu afacerile noastre. Mă gândeam şi la copiii mei, la fiul cel mai mare, care tocmai terminase facultatea şi era în armată, la fiica mea ce absolvise pe atunci liceul, şi nu puteam să-mi stăpânesc lacrimile.

Mi se părea cu adevărat că îmi pierd minţile gândindu-mă la ei.

– Copilaşul meu, lasă de-o parte aceste gânduri şi nu mai plânge. Familia ta este bine… Fă rugăciune şi toate vor merge bine!, aşa mă încuraja Stareţul.

– Părinte, vă rog, spuneţi-mi ce trebuie să fac pentru a mă desprinde cu mintea de la lucrurile acestea?

– În primul rând, nu îţi face griji pentru familie, pentru că soţia ta este aproape de Dumnezeu.

– Cum?, am întrebat.

– Vei vedea, vei vedea… Iar în al doilea rând, copiii sunt lângă ea şi o ajută, iar afacerile tale merg bine. Ce altceva ai putea să mai vrei? Cugetă numai la Dumnezeu, numai pe El să-L ai înlăuntrul tău prin rugăciune şi vei vedea că totul va fi bine. Şi, să te pregăteşti, pentru că în scurt timp ne vom întoarce în Insula Sfinţilor!

Astfel încurajat de Stareţ, am prins din nou putere şi am început să-mi adun mintea în rugăciune. După ceva timp, tăcerea a fost curmată de zgomotul uşilor de fier, care s-au deschis, iar gardienii l-au strigat pe „falsificator”, care a ieşit, întorcându-se cam după vreo trei sferturi de oră, destul de neliniştit. Nu vorbea şi se vedea că s-a întâmplat ceva grav. A trecut puţin timp şi uşile s-au deschis din nou, de această dată fiind chemat suedezul, care a lipsit şi el o oră, iar când s-a întors, părea şi acesta la fel de îngrijorat. Suedezul cel scund l-a întrebat în limba lor ce problemă intervenise, însă nu a primit niciun răspuns, în afară de câteva cuvinte, care mi-am dat seama că au fost o înjurătură.

Aşa a trecut ziua, iar după ultimul control, s-au stins şi luminile. Am auzit, însă, pe la miezul nopţii, nişte şoapte, şi mi-am dat seama că suedezul şi „falsificatorul” stăteau de vorbă, nu ştiu, totuşi, în ce limbă, pentru că din câte ştiam până atunci, suedezul cel înalt nu vorbea decât extrem de puţin ruseşte şi numai ce învăţase acolo, în închisoare, iar falsificatorul nu vorbea altceva decât rusa. „Rugăciunea, copilaşul meu, rugăciunea!”, am auzit glasul lui Gheronda şi mi-am început iarăşi strădania de a mă aduna în rugăciune; căutam să mă liniştesc rugându-mă, şi astfel să pot adormi. Însă, la un moment dat, am băgat de seamă că deja se lumina de ziuă şi eu petrecusem toată noaptea fără somn. Dimineaţă, aceeaşi rutină: s-au deschis uşile, am luat pâinea atârnată pe grilajul uşii exterioare, dar am observat că în acea zi, cele două pungi nu mai aveau greutatea obişnuită, fiind mai uşoare. Mă gândeam că, din greşeală, ne-au dat mai puţin şi cugetam ce să fac, pentru că nu o puteam împărţi, aşa cum făceam în fiecare zi.

Am hotărât deci să o las nedesfăcută, aşa cum era, continuându-mi studiul şi canonul de dimineaţă. Când s-au deschis iarăşi uşile de fier pentru controlul zilnic, după ce au plecat paznicii, a izbucnit o ceartă aprigă între suedezi. Mă temeam ca nu cumva să înceapă să se bată. Deodată s-au deschis din nou uşile şi l-au luat mai întâi pe „falsificator”, iar după zece minute, şi pe suedezul cel înalt. Au plecat fără să scoată niciun cuvânt, într-o tăcere deplină. Gardienii au revenit în celula noastră şi ne-au pus în şir pe toţi ceilalţi trei rămaşi acolo, ducându-ne în regim obligatoriu în „cuşca cu aer”. Finlandezul a protestat, fiindu-i greu să umble cu cârjele şi nevrând să coboare patru etaje pe scări; dar pentru că paznicii erau deja nervoşi, ca să nu se întâmple ceva mai rău, suedezul cel scund şi cu mine ne-am oferit să-l ajutăm, încurajându-l să coboare scările. În „cuşca cu aer”, finlandezul s-a prăbuşit într-un colţ epuizat şi obosit de coborârea atâtor etaje. Noi doi, care mai eram, am început să ne plimbăm în sus şi-n jos şi, pornind de la cele întâmplate în ziua precedentă, încercam să tragem o concluzie. Pe neaşteptate, l-am auzit pe finlandez zicând ceva pe ruseşte: „Ăştia doi sunt spioni! Nu ştiu şi nu înţeleg de ce”… Noi am continuat să ne plimbăm în zgomotele de plâns şi urletele copiilor din închisoarea învecinată. După o oră ne-au dus înapoi în celulă, dar la întoarcere a fost greu, deoarece finlandezul trebuia ajutat să poată merge în cârje şi să păşească încet, în timp ce paznicii strigau din spate zorindu-ne, de parcă acela ar fi putut, sărmanul, să alerge…

În celulă, toate erau răsturnate… Mi-a fost teamă că îmi dispăruseră cărţile şi însemnările, însă nu le luaseră. M-am repezit să le adun de pe unde erau împrăştiate, aşa cum fac cei mici când strâng toate dulciurile grămadă în jurul lor. La fel şi eu, stăteam pe pat şi ţineam în braţe mica mea avere, încercând să trec peste cele întâmplate.

 

Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016