Despre faptul că părinții iubitori de Dumnezeu trebuie să se bucure și să mulțumească atunci când copiii lor sunt ispitiți pentru Domnul. Mai mult, trebuie să-i îndemne spre lupte și primejdii pentru virtute ( II )

3. Din Viaţa Sfântului Alipie

Arzându-i inima de dragostea de Dumnezeu, marele Alipie căuta ce să facă în viaţa aceasta pentru a putea fi neîncetat, cu întreaga sa fiinţă, împreună cu Cel dorit, pentru a-L vedea în chip desluşit cu toată mintea şi a se uni desăvârşit cu Dânsul. A socotit atunci să se lepede de toate, să plece departe de prieteni, rude, cunoscuţi şi de cea care l-a odrăslit, alegând bunătatea isihiei. Gândul acesta i l-a încredinţat numai maicii sale, spunându-i: „Mamă, m-a cucerit un dor fierbinte să merg în părţile Răsăritului, acolo unde mulţi au ales vieţuirea în isihie, trăind în chip fericit şi plăcut lui Dumnezeu. Petrece-mă pe calea aceasta şi dă-mi ca ocrotire rugăciunile tale”.

Auzind acestea, ea nu a pătimit nimic din cele femeieşti, nu s-a folosit nici de văduvia ei, nici de singurătate, nici de lipsirea de un copil aşa bun, lucru de neîndurat pentru mame; nu a spus nimic asemănător acestora, nici nu a făcut ceva pentru a vlăgui râvna [copilului] drag, pentru că ceea ce iubea într-adevăr nu era folosul ei, ci mai degrabă al băiatului. Dimpotrivă, şi-a înălţat privirea şi mâinile, adunându-şi întreg cugetul în rugăciune, [şi a spus]: „Du-te, fiule, du-te acolo unde te povăţuieşte îndemnul Duhului. Căci iată Dumnezeu pentru care trăim şi căruia te încredinţez, va trimite pe îngerul Său înaintea feţei tale^[8] şi te va călăuzi după voia Sa; trimită ţie ajutor din locaşul Său cel sfânt şi din Sion să te sprijinească pe tine[9]; să te îmbrace în platoşa dreptăţii şi să îţi pună coiful mântuirii^[10]; să strălucească ca lumina de amiază dreptatea lucrărilor tale^[11], pentru că L-ai iubit pe Stăpân mai mult decât pe părinţi şi ţinutul strămoşesc”. Se vădea a fi într-adevăr mamă a unui astfel de copil şi, aşezând de aceea virtutea mai tare decât firea, nu a încercat să facă sau să spună ceva nevrednic.

După rugăciune, fiul a cuprins gâtul mamei, iar mama l-a îmbrăţişat cu dor. Au vărsat amândoi lacrimi fierbinţi, s-au sărutat şi apoi s-au despărţit. Iar mama s-a întors acasă, în vreme ce copilul a pornit pe calea mult dorită. Nu după multe zile, însă, s-a făcut vădită plecarea acestuia şi, precum era de aşteptat, s-au întristat cu toţii. Întâistătătorul Bisericii, de cum a aflat de întâmplare, nu a zăbovit şi a pornit pe urmele lui. L-a ajuns la Evhaita^[12], unde se săvârşea atunci hramul mucenicului Teodor, şi l-a înduplecat cu rugăminţi, adăugând şi lacrimi, să se întoarcă înapoi în ţinutul său. Mai mult, Sfântul a primit şi în vis un semn dumnezeiesc, care-i poruncea să nu se întristeze nicicum pentru faptul că nu şi-a atins scopul; cel ce i se arătase îi spunea că locul sfânt se află acolo unde îşi alege fiecare să vieţuiască cu cucernicie. Astfel, după cum a binevoit Hristos, rodul cel dulce a fost dat din nou ţinutului şi pământului propriu.

După ce s-a întors înapoi, Alipie s-a urcat într-unul dintre munţii aşezaţi la miazăzi de cetate şi s-a zăvorât la început într-o colibă sărăcăcioasă, intrând în lupta ostenelilor nevoinţei. După ce a petrecut astfel o vreme şi s-a deprins îndeajuns cu trudele virtuţii, nu i s-a mai părut potrivită vieţuirea aceasta de jos, pământească, ci, aşa cum jinduise necontenit după cele înalte şi dumnezeieşti, a râvnit să se sălăşluiască în loc mai înalt. Văzând într-unul din mormintele ce se aflau acolo un stâlp mic de înălţime, i-a acoperit vârful cu câteva scânduri şi apoi şi-a îngrădit trupul în acest sălaş, luptându-se cu schimbările potrivnice ale vremii. În nevoinţa aceasta îi era împreună lucrătoare, nu mai puţin sârguitoare, şi mama sa, care nu se depărta nici o clipă de lângă dânsul.

Odată, duhurile viclene, pizmuind petrecerea aceea îngerească a Sfântului, s-au aşezat în linie de luptă şi au aruncat asupra lui atâtea pietre, încât scândurile care-l împrejmuiau s-au zdrobit sub loviturile lor, ieşind din îmbinări; iar una din pietrele acestea, cu adevărat mare, l-a izbit puternic în umăr. Voind să arate dracilor că socoteşte loviturile lor săgeţi de copii^[13], după rugăciunea de diminea­ţă a luat de la mama sa o teslă şi, sfărâmând cu totul acoperişul de scânduri, l-a aruncat la pământ, ca să nu împiedice, zicea, mai mult loviturile pietrelor.

Mama a auzit zgomotul scândurilor şi, când le-a văzut sfărâmate pe pă­mânt, şi-a lovit fruntea cu mâna şi a spus: „De ce ai făcut lucrul acesta, fiule? De ce ţi-ai stricat locul acesta mic de veghe? Cum vei îndura frigul iernii? Ori fur­tunile şi potopurile năprasnice de ploaie? Cum vei răbda razele soarelui de vară care ard ca focul?” Iar cuviosul a răspuns: „Cum, dar? Oare nu vom tremura [aici] de frig, mamă, pentru ca dincolo să ne încălzim? Nu vom îndura dogoarea zilei, ca să ne izbăvim de osânda focului veşnic, luând şi plată vrednică de lucra­re?” Cu aceste cuvinte şi cu altele asemănătoare, a înduplecat-o pe mamă să-i îngăduie nu numai să scoată scândurile, ci să-şi dezbrace şi haina. Căci ea nu ştia să se milostivească de fiul ei, atunci când îl vedea că pătimeşte pentru Hristos, cu toate că dragostea de mamă îi era puternică; îşi tăgăduia firea, ca să-L pună pe Dumnezeu înaintea celui născut dintr-însa.

Atunci îi putea vedea cineva cu adevărat bucurându-se: mama de preaiu­bitul ei copil şi fiul de maica sa iubitoare de Dumnezeu; mai apoi şi pe Acesta, slăvit cu râvnă de amândoi laolaltă. Căci cine nu a binecuvântat rodul cuvioasei aceleia? Sau cine, iarăşi, nu a fericit obârşia unui asemenea fiu? Pentru că, în afară de alte fapte bune, rămânea – precum am spus – împreună cu copilul ei, slu­jind nevoilor lui. Îşi făcuse o colibă lângă stâlp şi se lepădase de toate răsfăţurile vieţii, şezând acolo şi desfătându-se ca în rai; iar prin truda mâinilor ei agonisea cele trebuincioase, îngrijindu-se totodată neîncetat de milostenie şi de săraci. Odată, cineva i-a dat din cucernicie a treia parte din valoarea unei monede. A luat-o şi, cu voia fiului, s-a dus în cetate să târguiască bucatele ce le erau de trebuinţă. După ce a isprăvit treaba şi se întorcea înapoi, s-a înduioşat de rugă­minţile^[14] săracilor şi le-a dat tot ce avea. Când a văzut-o fiul că vine cu mâinile goale a întrebat-o: „Unde sunt cele ce ai târguit, mamă? Avem nevoie de ele”. „La Dumnezeu, fiule, a răspuns, şi la săraci; am fost încredinţată, însă, că şi la noi. Fiindcă nu am socotit de cuviinţă să pun mai prejos de hrana noastră, jurăminte­le celor în nevoi şi astfel să mă fac călcătoare de jurământ înaintea Dumnezeului celui viu. Mai mult, am crezut că şi noi ne vom învrednici de milă, cu rugăciunile acelora”. [Auzind] acestea, dumnezeiescul bărbat şi-a binecuvântat mama – ca fiu vrednic de aceasta – şi a primit cu bucurie cele întâmplate.

4. Din Viaţa Sfintelor Muceniţe Sofia, Pistis, Elpis şi Agapis

Asemenea, şi minunata Sofia le-a întărit spre nevoinţe şi moarte pe cele trei fiice ale sale, Pistis, Elpis şi Agapis, chiar înainte de mucenicie, cu îndemnuri pline de dragoste dumnezeiască. Apoi a fost de faţă la mucenicie şi, privind caz­nele fiecăreia dintre ele, le dădea curaj prin cuvinte mângâietoare, până când le-a văzut pe toate săvârşite. S-a bucurat atunci mult şi a adus mulţumită mare lui Dumnezeu. Trecând trei zile, după ce le-a îmbrăţişat trupurile, s-a dus şi ea să fie laolaltă cu fiicele, făcându-se moştenitoare împreună cu ele a slavei cereşti.

5. Din Martiriul Sfinţilor Patruzeci de Mucenici

Când cei patruzeci de Sfinţi Mucenici străbăteau arena muceniciei şi, după ce stătuseră în lac o noapte întreagă şi arătaseră dârzenie neîmblânzită în faţa gerului, au fost traşi pe mal dis de dimineaţă pentru a le fi zdrobite picioarele cu ciomegele, mama unuia dintre aceştia a rămas lângă cei ce pătimeau, privindu-l pe fiul său. Căci acesta era mai tânăr decât toţi ceilalţi şi ea se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i stârnească frica şi astfel să fie găsit nevrednic de ceata ostaşilor şi de cinstea lor. Stătea, aşadar, cu privirea aţintită asupra lui şi, cu înfăţişarea pe care o avea, cu ochii ei, îi insufla curaj. Întinzând mâinile spre acesta, îi spunea: „Copilul meu preadulce, de acum copil al Tatălui ceresc, rabdă puţin ca să devii desăvârşit; nu te teme de cazne, căci, iată, lângă tine stă Hristos în ajutor. Nimic împovărător, nimic dureros nu-ţi va mai ieşi de acum în cale. Toate acelea au trecut, pe toate acestea le-ai biruit prin vitejia ta. Le urmează bucurie, desfătare, tihnă, veselie, de care vei avea parte împărăţind împreună cu Hristos; iar mie, cea care te-am născut, mi te vei face mijlocitor înaintea Acestuia”.

După ce li s-au zdrobit picioarele, Sfinţii şi-au încredinţat sufletele lui Dumnezeu. Iar soldaţii au adus căruţe, au pus în ele sfintele trupuri şi le-au dus pe malul unui râu din vecinătate. Dându-şi seama că tânărul acela – Meliton după nume – mai răsuflă încă, l-au lăsat acolo, cu nădejdea că va trăi. Însă când mama sa l-a văzut rămas singur, a socotit lucrul acesta mai degrabă moarte, atât pentru ea cât şi pentru fiul ei. A trecut cu vederea neputinţa femeiască, şi-a dat uitării simţirile inimii de maică, l-a ridicat pe fiul ei pe umeri şi, cu mărime de suflet, a pornit pe urma căruţelor, având credinţa că acesta mai degrabă atunci va trăi, când îl va vedea mort şi săvârşit. Pe când era dus în acest chip, Meliton şi-a dat duhul; şi atunci ea s-a despovărat^[15] de griji, tresăltând cu multă bucurie din pricina săvârşirii lui. A dus trupul mort al preaiubitului fiu până la locul unde se aflau trupurile Sfinţilor şi l-a pus deasupra acestora, pentru a-l număra împreună cu ceilalţi; aşa încât să nu fie despărţit de trupurile [mucenicilor] trupul al cărui suflet se grăbea să-l numere în rândul acelor suflete.

Slujitorii vrăjmaşului au aprins un foc mare şi au ars trupurile Sfinţilor. Iar apoi, duşmănind moaştele creştinilor, le-au aruncat în râu. Însă acelea s-au strâns la marginea unei râpe, prin iconomie dumnezeiască, de unde le-au luat mâini de creştini şi ni le-au dăruit nouă ca o comoară neprădată.

_____________________

^[8]  Cf. Iş. 23, 20.

[9] Ps. 19,2.

[10] Cf. Ef. 6,14 și 17.

[11] Cf. Ps. 36, 6.

[12] Evhaita era o mica cetate a Asiei Mici, la Nord-Vest de Amasia, locul de baştină al Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilatul.

[13] Cf. Ps. 63,8.

[14] Textual: „jurămintele”. Se înţelege că săracii o implorau să-i miluiască, invocându-L (deci jurându-se) pe Dumnezeu.

[15] Textual: „dezlegat”.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 12 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.