,

Credința vindecă

Preot Cristian Alexandru

În vremuri de ispite, din cerul sfânt de sus,
A venit la oameni Domnul Hristos Iisus,
S-alunge multe boli, ispite și necazuri,
Marea vieții să-ndulcească și săratele-i talazuri.

Pe cei care cu boală erau preachinuiți,
Și-n încercări preagrele erau ispitiți,
Cu milă ca de tată, pe loc i-a vindecat,
Și demonii din oameni îndată-a alungat.

Într-o zi, mulțimi de oameni se mirau
Și cu uimire mare, pe Iisus Îl ascultau;
Iar printre cei de față, era și o femeie,
Ce-și căuta de ani a doctoriei cheie.

Dar niciodată ea n-a putut găsi,
Și toată avuția la doctori cheltui.
Atunci în minte, credința-i spuse-așa:
Că doar Iisus Cel Blând o poate vindeca.

Și cu sfială, de poala Lui se opinti,
Iar scurgerea de sânge îndată se opri!
Minune! Doamne-Ți mulțumesc smerit,
Că boala mea cea grea azi s-a tămăduit.

Cum să-Ți zic Iisuse, sau cum acum să fac,
Preabun Învățător, ca să Îți fiu pe plac?
Mi-e teamă de certarea-Ți, că am îndrăznit,
Mânată de credință, ca o nevrednic-am venit.

Cu-aste vorbe-n minte femeia se gândi,
Iisus din a Sa vorbă deodată se opri.
– Cine s-a atins de Mine? Îndată să o spună,
Să îi spun pe loc de-i adevăr sau de-i minciună!

Petru, la doi pași, uimit de-așa-ntrebare,
Răspunse lui Iisus, c-o ușoară supărare:
– Doamne, Tu nu vezi că toți Te strâmtorează,
Și că de multă vreme, toți Te împresurează?

– De Mine s-a atins mai adineaori cineva,
Cine-i cela care a furat puterea Mea?
Atuncea din mulțime, cu capul aplecat,
S-a arătat femeia, cu trupul vindecat!

– Doamne, să mă ierți, c-am îndrăznit să vin,
Să mă ating de Tine, dar am un mare chin!
De doisprezece ani și poate de mai bine,
Îmi curge fără voie tot sângele din mine!

Iisus privi la ea, cu ochii Săi cei blânzi,
Ce au privit odată mulțimea de flămânzi!
Chemând-o mai aproape, cu milă i-a grăit:
Fiică mergi în pace, credința ta te-a mântuit!