Iubite frate întru Domnul, Dumnezeu să te binecuvinteze și să te povăţuiască pe calea cea neînșelată a mântuirii. M‑ai întrebat în epistola ta dacă ai chemare, pentru ca să nu făptuiești ceva fără ca Domnul să te fi chemat la monahism și astfel să‑ţi părăsești îndatoririle tale.
Fratele meu, „cel ce înţelege să înţeleagă; nu toţi pricep cuvântul acesta”. Semnele chemării sunt atunci când omul vede că are înlăuntrul său dorinţă fierbinte, râvnă, dragoste pentru monahism. Când cineva le vede pe acestea înlăuntrul său, este încredinţat că este chemat de Dumnezeu să devină monah. Se lasă cu desăvârșire liber să aleagă fie una, fie cealaltă, având încredinţarea că i s‑a dăruit înclinaţia și chemarea, și dacă va vrea, de bună voie și nesilit de nimeni, îmbrăţișează monahismul, care se mai numește și viaţă feciorelnică.
Chemarea aceasta este dar al lui Dumnezeu, pe care omul este dator să nu îl lase să se stingă. Căci dacă îl va lăsa, rămânând în lume 2‑3 ani, se va stinge de la sine, după care nu se va mai aprinde pentru un astfel de scop înalt.
Este nevoie ca acesta, aflându‑se în lume, să postească după putere, cu discernământ, să privegheze, să se roage, să dea milostenie, să se păzească de cele care îi întinează cugetarea cea înţeleaptă, să fugă de însoţirile cele rele, de vorbirea cu femeile, să petreacă în liniște, să citească cărţi duhovnicești și celelalte. Toate acestea ajută la creșterea dorinţei pentru petrecerea monahală și o păstrează fierbinte, până ce va veni timpul potrivit pentru împlinirea ei, atunci când, desigur, va hotărî, pentru că, așa cum am spus, omul este lăsat cu desăvârșire liber în alegerea sa, deși are chemarea mărturisită de către însușirile caracteristice. Atunci, desigur, într‑un fel oarecare se impune monahismul, mai ales atunci când se face și o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu. Așa cum spun marii Părinţi ai Bisericii, cel ce făgăduiește să devină monah, trebuie să împlinească făgăduinţa. Când cineva făgăduiește ceva, trebuie să se gândească bine, fiindcă nerespectarea făgăduinţei nu va avea urmări bune, căci se socotește dispreţ faţă de Dumnezeu, către Care a făcut făgăduinţa.
Viaţa feciorelnică este înaltă, pentru că în ea omul se leapădă cu desăvârșire de sinea sa, ca să se facă plăcut lui Dumnezeu. Și astfel, odată cu trecerea timpului, identificându‑se cu slujirea dumnezeiască, să devină sfânt cu sufletul și cu trupul, să se nască din nou, să devină un om nou, afierosit lui Hristos și având toate însușirile vieţii celei întru Hristos, așa cum și copiii au însușirile părinţilor lor, fapt care dovedește că sunt fii adevăraţi.
Fratele meu, atunci când vei vrea, poţi să vii în Sfântul Munte ca și închinător și să vezi lucrurile îndeaproape. Și dacă vei voi, vei putea rămâne lângă noi sau în altă parte câtă vreme vei voi. Căsuţa noastră are două chilioare. Într‑una stau eu, în cealaltă vei sta tu. Astfel vei vedea mai bine cum va trebui să petreci. Vei auzi și cuvinte de folos izvorâte din experienţa Stareţului meu. Într‑un cuvânt, te vei lumina destul, ca să poţi cunoaște ce trebuie să faci.
Viaţa în Hristos are felurite osteneli și ispite, dar ele se împuţinează odată cu trecerea timpului, după care începe mângâierea duhovnicească. În timpul cercetării Harului lui Dumnezeu te vei umple de desfătare și bucurie duhovnicească.
Domnul ne‑a spus că prin multe necazuri ne vom mântui. De aceea sufletul nostru trebuie să se întărească în răbdare, iar cel ce va răbda până la sfârșit acela se va mântui.
Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2015.
