„Întind masă de obște, dar nu fac petrecere”[1]. Creștinii întind masă de obște, îi cheamă pe prieteni, dar masa lor nu este întinată de beție și necuviințe.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Ia parte la mese și la băi, dar depărtează-te de păcat”[2]. Vrei să mergi la băi? Du-te. Vrei să mergi la o masă? Du-te. Vrei să mergi la o întrunire prietenească? Du-te. Ia aminte numai la ceva!
Numai de păcat să te depărtezi. Așadar, nu este masa în sine. Putem spune că Sfânta Taină a Bisericii noastre, Dumnezeiasca Euharistie, pe masă a fost așezată. Astăzi dimineață unde am stat? La masa lui Hristos, la masa lui Dumnezeu. Și ce am devenit? Comeseni cu El. Vedeți, am stat împreună cu El și am mâncat Trupul Său și am băut Sângele său pe o masă. Așadar, nu masa este totul. Nu uitați că creștinii întotdeauna făceau mese, agape, de aceea și Împărăția lui Dumnezeu cu o masă se aseamănă, cu o cină, și mai ales cu o cină mare[3]. Deci masa nu trebuie să fie întinată, să se facă necuviințe la ea.
„Masă de obște” înseamnă împreună, dar nu necurată. Însă la aceste mese, de îndată ce încep să mânânce și să bea, se îmbată, cântă, sparg, dansează, vorbesc urât, necuviincios și mai fac și altele. Creștinii pot intinde mese și să-i cheme pe prieteni, dar nu se cuvine să se distreze astfel.
Ne cheamă unii creștini, prieteni de-ai noștri, să mâncăm împreună cu ei? Noi mergem, dar cum vom mânca? Așa cum ne spune Sfântul Isaac Sirul: „Mănâncă şi bea cu cumpătare, cum se cuvinte copiilor lui Dumnezeu[4]. Subiectul relațiilor sociale și a „recreerii” trebuie să spunem că constituie călcâiul lui Ahile[5] al creștinilor, deoarece tocmai prin acestea ei adoptă cugetarea lumească.
[1] Epistola către Diognet, Cap. V, 7, p. 340.
[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Împotriva celor ce se îmbată, MPG 50, Omilia 1, p.433: „Desfătează-te de băi, ia parte la mese, folosește vin cu măsură, și carne poți să mănânci, nu te împiedică nimeni. De toate desfătează-te, numai de păcat depărtează-te”.
[3] Vezi Luca 14, 16-24.
[4] Sfântul Isaac Sirul, op. cit., Cuv. VII, p.60.
[5] În mitologia greacă se spune că Ahile, pe când era prunc, ar fi fost cufundat în apele Stixului infernal de către mama sa pentru a-l face nemuritor. I-a rămas vulnerabil numai călcăiul, neudat, de care îl ținuse. A murit în războiul troian de o săgeată otrăvită ce i s-a înfipt în călcâi. Prin călcâiul lui Ahile, părintele vrea să arate partea sensibilă a creștinilor.
