Creștinul, de vreme ce locuiește în orașul său și participă la toate cele ale orașului, are și proprietate. Poate îmi veți spune: „Creștinului îi este îngăduit să aibă proprietate?”
Da, îi este îngăduit, nu îi este interzis. Nu este un lucru blestemat, nu este un lucru care să se împotrivească duhovniciei, dar numai în măsura pe care o arată iarăși Duhul Sfânt prin cele scrise de Apostolul Pavel în acest caz. Adică, creștinii pot să aibă, dar să nu stăpânească, sunt ca „cei ce cumpără, (dar) ca şi cum n-ar stăpâni”[1]. Vom cumpăra, dar vom fi ca și cum nu le-am stăpâni.
Desigur, din punct de vedere legal, acest ceas de aici îmi aparține. Dacă, la un moment dat, este căutat proprietarul lui, eu voi spune: „Eu sunt”. Iar dacă va fi contestat proprietarul lui, atunci voi procura o adeverință, un titlu de proprietate, pentru că oamenii nu sunt cinstiți.
Deci care va fi legătura mea cu proprietatea mea? Ca și cum n-aș avea nimic în această lume. „Ca și cum n-ar stăpâni”. Nu voi spune: „ceasul meu”, „mașina mea”, „banii mei”, care ne amintește de ceea ce spunea acel iubitor de argint din parabolă: „Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”[2].
Ați văzut? Creștinul are proprietate, dar nu se lipește de ea. În felul acesta el poate fi milostiv și poate dărui din bunurile sale. Așa cum v-am spus, din punct de vedere legal bunurile îi aparțin, însă nu crede în ele, nu se bazează pe cele pe care are, ci numai se folosește de ele pentru nevoile lui și ale familiei sale. Ce spune Sfântul Apostol Pavel? „Mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine”[3]. Lucra, câștiga bani Sfântul Apostol Pavel și astfel împlinea trebuințele sale și ale celor ce erau împreună cu el. Vedeți?
[1] I Corinteni 7, 30.
[2] Luca 12, 19.
[3] Faptele Apostolilor 20, 34.
Fragment din cartea CREȘTINII ÎN LUME (Ierom. Atanasie Mitilineos) ce a apărut la Editura Evanghelismos.
