„A fost odată ca niciodată. Că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”… Cu aceste cuvinte începeau toate povestirile copilăriei, cu împărați și zâne, cu ființe ale căror puteri depășeau cu totul chiar propria noastră imaginație. În orice oraș al României sau în orice capitală din vestul Europei ne-am afla, dorul cireșelor de mai și al mirosului de salcâm cuprinde, pe 1 iunie, mai mult decât oricând. E ziua în care ne amintim de copii și de copilărie, de poveștile bunicilor spuse cu calm și cu vocea plăpândă. Însă, „povestea” pe care v-o aducem în atenție astăzi, la început de iunie, este una mai mult decât reală. Este povestea născută din faptele unuia dintre cei mai cunoscuți Sfinți ai poporului român un personaj real din istoria de atâtea veacuri a Bisericii noastre: Sfântul Mucenic Matei Brâncoveanu.
Răsfoind paginile Sinaxarului, vedem că Dumnezeu îi cheamă pe Sfinţii Săi indiferent de neam, țară, rasă sau vârstă. Îi cheamă să-I fie prieteni atunci când sunt cel mai bine pregătiți pentru a moșteni Împărăția Cerurilor și a-I sta alături în tinda Raiului. Alături de Sfântul Mucenic Ioan Valahul și de Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș, și ei martirizați la vârste fragede, Sfântul Matei Brâncoveanu sărbătorește acest început de iunie alături de Hristos și vine să ne dea tuturor, părinți și copii, o lecție. O lecție despre asumarea credinței, despre mărturisire și despre cum, la vârstă fragedă, viețuirea și curajul părinților pot influența în mod decisiv comportamentul și purtarea copilului.
Sfântul Mucenic Matei Brâncoveanu, prăznuit în fiecare an în ziua de 16 august este unul dintre copiii-martiri ai neamului nostru românesc, fiul Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu, care avea numai 11 ani când şi-a jertfit viaţa pentru Hristos.
În anul 1714, în Săptămâna Mare, sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) a trimis o mulțime de ostași în Țara Românească cu un scop clar: să-l aducă la el pe Constantin Vodă împreună cu fiii săi, spre a-i convinge să se lepede de credinţa creştină. Supus la nenumărate chinuri în închisoarea „Şapte Turnuri”, bătut, torturat şi înfometat, Sfântul Matei Brâncoveanu a primit sfârşitul mucenicesc la doar 11 ani, prin decapitare, alături de tatăl său, de frații săi, Constantin, Ştefan, Radu și de sfetnicul Ianache, în ziua sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, pe 15 august 1714. Conform scrierilor Bisericii, înainte de a fi martirizat, dreptcredinciosul Domnitor Constantin Brâncoveanu i-a îmbărbătat astfel pe fiii săi: „Fiilor, fiţi bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea Feţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”.
Plenipotenţiarul (un fel de consul) veneţian la Ţarigrad, Andrea Memno, a fost de faţă, atunci, la scena martiriului Sfinților Brâncoveni și a consemnat episodul care nu mai are nevoie de alte explicații într-o scrisoare trimisă conducătorului Veneției. Între altele, Memno povestește cum, în clipa în care călăul a ridicat securea deasupra capului Sfântului Matei, acesta s-a înfricoșat, văzând sângele fraților săi, și a început a se ruga de sultan să-l ierte, promițându-i că va îmbrăţişa religia mahomedană dacă îl va lăsa în viață. Însă tatăl său, care a fost ultimul martirizat, l-a încurajat pe loc și i-a spus: „Mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ!”. Ascultând, deci, cuvântul părintelui său până în ultima clipă, Sfântul Matei a răspuns răspicat: „Vreau să mor creştin. Loveşte!”.
Se spune că, în urma asprei pedepsiri, capetele Sfinților Mucenici Brâncoveni au fost purtate pe străzile cetăţii în vârful suliţelor, iar trupurile le-au fost aruncate în strâmtoarea Bosfor. De aici, câțiva creștini mai curajoși au scos din apă trupurile și le-au îngropat în Biserica Mănăstirii Maicii Domnului „Kamariotisa” de pe Insula Halki, construită de împaratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul și refacută prin daniile Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu. Frații Brâncoveni s-au odihnit aici, alături de tatăl lor, până în vara anului 1720, când doamna Maria Brâncoveanu a reușit cu mari eforturi și-n mare taină să îl aducă în țară, înmormântându-l în Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din Capitală, unde se află până astăzi.
În loc de concluzie, un smerit îndemn: să luăm aminte cu toții la frumoasa poveste de viață a Sfântului Mucenic Matei Brâncoveanu și să ținem cont mereu de îndemnul Mântuitorului care, „chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă! De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18, 2-3). Să punem început bun în acest început de vară și să le povestim copiilor noștri că și Sfinții, pe care îi vedem în calendar și pe pereții Bisericii, cu chipuri afumate de lumânări și de tămâie, au fost, cândva, copii. Chiar dacă astăzi Hristos nu așteaptă de la noi să ne dăm sufletele ca martiri, asemenea Sfinților Brâncoveni, măcar să nu ne dăm cu totul timpul nostru smartphone-ului și mediului on-line, ci să îl prețuim și să dedicăm din el, în fiecare zi, câteva minute lui Hristos. Alături de prietenii săi, Sfinții, ne așteaptă mereu la celălalt capăt al firului, pregătiți să asculte rugăciunile și rugămințile noastre. Ține numai de noi să „îi apelăm”. Ține numai de ei să ne răspundă, pe măsura sârguinței și a străduinței noastre – părinți și copii deopotrivă.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro.
