Cunoaștem faptul că fiecare dintre noi este chemat să-L urmeze pe Dumnezeu pe calea desăvârșirii. Fiecare trebuie să răspundă sau să nu răspundă, în consecință, acestei chemări. Vorbim așadar despre o „Cruce a vieții”, care nu înseamnă numai necaz și suferință, ci și o adâncă regăsire personală în misiunea vieții personale, oglindită în familie, la locul de muncă, în lume. Pe această cruce urcăm cu toții zilnic, regăsindu-ne în fiecare clipă cu greutățile, durerile și apăsările noastre. Cert este că, dincolo de orice furtună, niciodată nu suntem singuri. Niciodată nu ne răstignim de dragul răstignirii, ci din dragostea lui Hristos, care poartă pe umerii Săi neputințele noastre.
Răstignirea Domnului după mărturia Ucenicului iubit
Pericopa evanghelică, rânduită în ziua prăznuirii Înălțării Sfintei Cruci, are o structură teologică adâncă, amintind de momentele premergătoare Răstignirii Domnului. Primul tablou reunește mărturia Sfântului Ioan Evanghelistul despre Judecata Mântuitorului înaintea Sinedriului și a lui Pilat (cf. In. 19, 6-11). Sunt momente cutremurătoare, în care ochii duhului nostru sunt îndreptați spre marea și nedreapta răsplată pe care făptura a rânduit-o Ziditorului ei. Regăsim aici încercarea iudeilor de a justifica această decizie absurdă prin spiritul legii pe care o păzeau: „Noi lege avem și după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu” (v. 7). În fața acestor acuzații furibunde, autoritatea romană cedează și Îl trimite pe Fiul lui Dumnezeu spre a fi răstignit pe cruce, laolaltă cu nelegiuiții de rând. Ce-i drept, Pilat aplică și el regula dreptului la justiție, adoptă parțial un interogatoriu și în cele din urmă cedează uralelor venite din mulțime: „Ia-L! Ia-L! Răstignește-L!” (v. 15).
Cel de-al doilea tablou pe care îl regăsim în pericopa evanghelică descrie drumul Crucii și amănuntele Răstignirii Domnului. Detaliile vin să completeze și mai clar imaginea dramatică a nelegiuirii săvârșite de om, împotriva Iubitorului de oameni: „Iar Pilat a scris și titlu și l-a pus deasupra Crucii. Și era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor! Deci, mulți dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreiește, latinește și grecește” (v. 19-20). Iată că ceea ce Pilat și ceilalți părtaşi ai Răstignirii au socotit a fi batjocură se preschimbă acum în dar și binecuvântare dumnezeiască, acoperind mulțime de păcate, spălând desăvârșit cu Sfântul Sânge rușinea strămoșească!
Ultimele două tablouri cuprind detalii referitoare la starea de Patimă și grăirile Mântuitorului pe Cruce. Sfântul Ioan Evanghelistul adaugă și o listă a celor care I-au rămas aproape și L-au plâns pe Domnul până în ultima clipă: „Și stăteau, lângă Crucea lui Iisus, mama Lui și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena” (v. 25). Este prezent și el în relatare, însă momentul este surprins cu delicatețe, arătându-se la persoana a III-a ca pe „tutorele” încredințat al Maicii Domnului. În aceste clipe de calvar, Mântuitorul nostru pătimește ca un om. Nu face nicio clipă rabat de la paharul suferinței, refuzând orice fel de anestezic. Urmează rând pe rând: împungerea coastei și pogorârea de pe Cruce. Și, la finalul Evangheliei Sale, Sfântul Ioan face încredințare totală pentru toate timpurile, întărind cele întâmplate până la sfârșitul veacurilor: „Și cel ce a văzut a mărturisit și mărturia lui este adevărată; și acela știe că spune adevărul, ca și voi să credeți” (v. 35).
Crucea – chezășie a lepădării de sine
Nu întâmplător a ales Hristos să ne mântuiască jertfindu-Se pe Cruce, de vreme ce crucea exprimă universalitatea mântuirii, împăcarea Cerului cu pământul (a lui Dumnezeu cu omul) şi a oamenilor între ei, din cele patru laturi ale lumii şi din toate timpurile. Remediul acestei dualități existențiale îl aflăm negreșit în cuvântul Sfintei Evanghelii: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Mt. 16, 24-25). Mântuitorul ne propune aici o abordare ireversibilă și etapizată pentru depășirea incertitudinilor noastre. Invitația este în primul rând o expresie a libertății personale: „Dacă cineva vrea să vină”. Pășind pe următoarea treaptă, omul trebuie să se introducă în taina crucii, asumându-și total propriile sale eșecuri și dorințe. Pe a treia treaptă, omul ajunge la înțelegerea onestă a entității sale unice: sufletul. În consecință, „dacă vom asculta propovăduirea Mântuitorului nostru Hristos, vom deveni liberi, pentru că rămânem în El, pentru că ne ridicăm crucea pe umăr și Îl urmăm, renunțând în același timp la noi înșine, lepădându-ne de legea trupească împreună cu toate patimile și poftele ei. Ne ridicăm pe umeri crucea, îndurând de dragul legii lui Dumnezeu orice rea pătimire” (Sfântul Nectarie, Tainele vindecării sufletului, București, 2023, p. 61).
Crucea – pecete a mărturisirii adevărate
Urmează mai apoi încredințarea Crucii și recunoașterea ei ca perspectivă unică și ireversibilă de devenire în Dumnezeu: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri” (Mt. 10, 32-33). Termenul de „mărturisire” (în limba greacă: omologeo, de unde și înțelesul corelativ de „a omologa”) definește în fapt o recunoaștere fără echivoc a lui Hristos ca Dumnezeu și Stăpân. Pe de altă parte, ca act de mărturisire prin asimilare, termenul se poate subscrie și unei interpretări juridice. Cu alte cuvinte, curajul nostru de a-L mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor necredincioși și desfrânați va fi răsplătit cu actul de mijlocire pe care El îl va îndrepta în apărarea noastră la ceasul hotărât Înfricoșatei Sale Judecăți. Atunci, șezând pe Tron înalt și cărțile fiecăruia fiind deschise, „Fiul Omului îi recunoaște sau îi reneagă pe oameni înaintea curții cerești de judecată. Dumnezeu este văzut aici ca Tată atât al lui Hristos, cât și al nostru. Noi participăm la relația lui Hristos cu Tatăl, dar în cazul nostru este vorba atât de recompensă, cât și de judecată (10, 33), în funcție de modul în care ne-am achitat de responsabilitatea de a-L mărturisi pe Hristos înaintea lumii” (Comentariu exegetic al Noului Testament. Matei, Timișoara, p. 432).
Prin puterea Crucii Sale, Domnul a biruit stihiile lumii, transformându-le pe toate după legea Noului Legământ. Iată ce învață Sfântul Efrem Sirul în acest sens: „Într-adevăr, păgânismul pe care l-au văzut la sfârşit a fost/ s-a manifestat dintru început în vremea Domnului./ Totuşi, deşi El ştia foarte bine că sunt păgâni, cu Crucea Sa i-a mântuit pe toţi,/ însă când au apostaziat de la Dânsul,/ au mâncat acolo carne; s-au făcut pildă acolo./ Când poporul a fost înfrânt la Ai de cei slabi,/ Iusua şi-a sfâşiat veşmintele înaintea Chivotului Legii/ şi a grăit cu frică înaintea Celui Preaînalt./ Blestem s-a abătut peste popor, fără să se ştie./ Tot astfel păgânismul era ascuns în oştire,/ însă în loc de chivot, ei au purtat Crucea./ Dreptatea i-a ridicat fără înţelepciune,/ Căci nu prin putere s-a dobândit libertatea./ Printr-o amăgire ea a mărşăluit spre pământul pe care l-a lovit:/ a văzut că a supus cetatea şi s-a mândrit” (Sf. Efrem Sirul, Imnele împotriva lui Iulian Apostatul, III, 11-13).
Pr. Ioniță Apostolache
Sursa: http://ziarullumina.ro.
