Preot Ioan Bădiliţă
Timp de 18 ani, femeia gârbovă din Evanghelie nu a știut să vorbească decât limbajul durerii. Durerea de a nu fi în stare să te bucuri de norii pufoși de deasupra creștetului, de un stol de berze agățat ca o ghirlandă în albastrul cerului, de candelabrul stelar și de luna rotofeie care-și topește reflexia pe suprafața lacului Ghenizaret… Viața ei era o perpetuă metanie cu sens unic. Câmpul ei vizual era eminamente teluric. Pământul o chema la sine, cu fiecare pas, cu fiecare suspin, cu fiecare tăcere.
Cu toate acestea, însă, sinagoga îi era dragă. Acolo-și hrănea foamea după înalt. Cuvintele Torei săltau din pergament să-i aline dorul: „Bereshit bara Elohim et hashamayim ve’et ha’aretz” – Întru-nceput a făcut Dumnezeu cerurile și pământul. Tresălta ori de câte ori vibrația cuvântului „cer” îi intra în cohlee și se transforma în neurotransmițători. Și toate astea până într-o zi când Cerul s-a aplecat să-i sărute durerea prin glasul unui străin care S-a apropiat delicat și i-a atins cervicala arcuită, șoptindu-i cel mai frumos cuvânt din viața ei: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.”
Dar nu s-a oprit aici. El, Domnul, fiul lui Avraam, o așază lângă același piept de patriarh: „Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?” Atunci când nimeni nu a stat alături de ea, atunci când ea însăși nu putea sta, Dumnezeu i-a întins mâna și a ridicat-o din pulbere. A creat-o a doua oară din coasta lui Adam cel Nou.
Numai El ne poate îndrepta, remodela și înfrumusețea întrega noastră structură existențială.
Dragostea Lui atinge și învie, coboară pentru a ridica, moare pentru a trăi în toți gârbovii de peste veacuri.
Fiindcă toți sunteți fiii lui Avraam.
Îndrăzniți să înțelegeți că Domnul vă iubește.
Sursum corda!
