– Părinte, grija îndepărtează întotdeauna de Dumnezeu?
– Ascultă de la mine următorul lucru: Când un copil se joacă și este absorbit de jucării, nu-și mai dă seama dacă tatăl lui este alături și-l mângâie. Dar dacă își va întrerupe puțin joaca, atunci își dă seama. Tot astfel li atunci când avem vreo grijă, nu putem simți dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simțim. Ia aminte să nu risipești puterile tale prețioase în griji de prisos și în lucruri deșarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Așa te obosești și trupește, și mintea ți-o împrăștii fără rost. Iar după aceea Îi dai lui Dumnezeu oboseala și căscăturile în vremea rugăciunii, la fel ca jertfa pe care a făcut-o Cain, cu neliniște și oftaturi pe care ți le va pricinui aghiuță, ce va fi alături de tine.
Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii și nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu și se duce la treburi etc., trebuie să înțelegi că nu mergi bine și să te neliniștești, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înțelegi că ești mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor.
De multe ori, o satisfacție lumească înșeală, din păcate, chiar și pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui este bun. Dar monahul se nevoiește ca să facă din om Înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele strict necesare, ca să lucreze în cele duhovnicești. Atunci și bucuria lui, ce se va izvorî din roadele duhovnicești pe care le va da, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni și va hrăni cu îmbelșugare.
Cu munca multă și grija multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: „Faraon dădea muncă și mâncare multă israeliților, ca să uite de Dumnezeu”. În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu și astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-și sfințească sufletul. Însă din fericire, de aici iese și ceva bun, fără ca diavolul să vrea: oamenii nu au prilejul să păcătuiească atât cât ar voi.
Extra din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Colecția Cuvinte duhovnicești, vol.1, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 202-204.
