Cu inima afară

Sunt miop. De foarte mult timp. Dar asta m-a deranjat foarte puțin până acum. Ba chiar am crezut că este un avantaj, că îi puteam trece mai ușor cu vederea pe cei ce sunt departe. Îi lăsam în ceață, îi tratam en-gross, ca pe niște contururi vag mișcătoare, poate niște frunze unduite de vânt, poate niște umbre fără stăpâni, într-un decor puțin dinamic dintr-o viață comodă, foarte distantă.

Astfel, lumea mea se termină destul de aproape de mine, atunci când reușește să se poziționeze între mine și orizontul miopiei mele și să nu ne confundăm. Am intuit că e mai precaut și mai avantajos să mă imaginez doar pe mine, proiectându-mi iubirea în această oglindă. Nici nu am bănuit cât de contagioasă poate fi miopia și cât de repede se poate transmite de la ochi la inimă! Și asta în timp ce păream destul de interesat de ceilalți, îi țineam sub lupă, sub lentile însemnate în mod diversionist și viclean cu „+”, să pară că urmăresc și amplific doar ceea ce este pozitiv la ei. Dar eu mă holbam avid și indiscret la defectele și la greșelile lor, inventând o terapie prin comparație, care îmi oferea satisfacții doar privind de sus în jos, coborându-mă în viețile lor urâte doar pentru a mă ridica lent, ca uleiul la suprafață, privind, ca dintr-un ascensor de sticlă, toate palierele imperfecțiunii, pentru a-mi șopti măgulitor că sunt mai bun, mai drept și mai frumos ca ei. Îi aduceam în mod parșiv în inima mea, ca pe niște prizonieri subnutriți de iubirea mea și înlănțuiți cu răutatea mea, doar pentru a-i judeca și a-i condamna cu sarcasm și dispreț la pedeapsa capitală a ignorării. Îi aduceam în inimă doar pentru plăcerea bolnavă de a-i da afară de-acolo! Deveneau morți pentru mine. Inexistenți. Inima intra în stare de miopie și chiar de orbire pentru ei. Le îngropam cadavrele vii sub grămezi de compost-indiferență, în care îi tocasem pe alții înaintea lor. Înainte de a-i face pierduți, țineam să fac publice sentințele lor în fața unui juriu improvizat din oricine dorea să asculte pledoariile clevetirilor mele, constrângându-i să-i condamne și ei, pentru liniștirea mea, prin confirmarea că totul a fost cât se poate de just.

Am pornit în călătoria inițiatică a vieții mele și am ajuns la casa Sfintei Duminici, unde am descoperit că mulți dintre copiii ei sunt balauri și jivine. Am înțeles astfel că suntem schimonosiți și urâțiți de patimi și de răutate, că suntem nedrept de ocrotiți și îngrijiți de Măicuța Domnului în Casa Duminicii Fiului ei. Am descoperit despre mine că sunt „fata babei” ‒ leneș și capricios, lacom și perfid, indispus să-mi ajut și să-mi slujesc semenii. Am început să-mi doresc să fiu „fata moșului”, să tânjesc după hărnicie și modestie, după căutarea și slujirea celui aflat în nevoi și suferințe. Dar m-am împotmolit în niște emoții superficiale și neroditoare, în niște sentimentalisme de privitoare la telenovele, ale unui creștinism închipuit. Și de aceea mă rog insistent Ție, Celui ce ai dat vedere orbilor, să-mi dai „ochelarii” harului și „oglinda” pocăinței, să mă văd pe mine așa cum sunt, să-i văd pe ceilalți așa cum trebuie. Să-i văd așa cum îi vezi Tu! Picură pe inima mea închisă în cochilia de gheață a egoismului picăturile de Sânge ale Jertfei Tale iubitoare, ca să iasă din acest mormânt în care s-a ascuns de riscurile iubirii, în care a fugit de suferințe și de Cruce, în care visează amăgitor la Împărăția Ta! Scoate din întuneric inima mea la Lumina iubirii Tale, ca, în strălucirea ei, să pot fi și eu iubire; încuie-o definitiv pe dinafară și vino Tu să fii inima mea, ca să nu mai trăiesc eu, ci Tu în mine!

Învie-i pe toți cei ce i-am ucis cu gândurile mele, cu vorbele, cu gesturile de superioritate nefondată, cu faptele sau cu nefăptuirea, lărgește inima mea strâmtă și rigidă, ca să-i poată cuprinde pe toți, să devină Rai pentru toți, să privești cu drag la noi întru asemănarea cu Tine!

Curând mă voi întoarce Acasă și mi-e să nu-mi fie drumul pustiit de trecerea mea nepăsătoare, să mi se-nchidă vămile văzduhului în nas și diavolii să-Ți râdă cu neobrăzare în față, că au avut dreptate în ceea ce mă privește și nu sunt cu nimic mai breaz ca ei.

Ajută-mă să nu mă mai rog Ție ca și cum ai fi la ani-lumină distanță, să simt că ești mereu aici și acum și să nu mai fiu obstacolul dintre mine și Tine! Dă, Doamne, vedere inimii mele de Cain, de Iudă, de tâlhar! Fă-mă să uit de mine! Dă-mi să iubesc!

Aș vrea să vă vorbesc fără cuvinte…

Învăț tăcerea iubitoare…

Am început să văd…

George Olteanu
Schitu-Golești, Argeș
Premiul I la concursul de eseuri al lunii martie 2021

Sursa: http://familiaortodoxă.ro

Total
32
Shares
Previous Post

Pentru a-i putea ierta pe alții, trebuie mai întîi să te ierți pe tine?!

Next Post

Rugăciune de cerere către Preasfânta de Dumnezeu Născătoarea

Related Posts