Cel care are mândrie multă este întunecat. Mintea lui este înceţoşată, este ca şi cum ar avea gaze arse. Face greşeli grosolane şi nu îşi dă seama. Cineva îmi spunea: „Eu îi iubesc pe toţi, chiar şi pe diavolul îl iubesc. Nu este rău…”. „Ce spui? – îi zic. Dacă Dumnezeu l-ar lăsa cu desăvârşire liber pe diavolul, ne-ar fi omorât pe toţi. Cine a văzut vreun bine de la diavolul, ca să vezi şi tu?”. Ajunsese la atâta întunecare, încât orice i-ai fi spus ca să-l ajuţi, nu înţelegea. Spunea că îl asupreşti! Aceasta este asuprire? Haide acum să-i scoţi gândul acesta din cap… Nu este nebun, căci mintea lui lucrează. Însă trebuie să înţeleagă că ceea ce spune este lepădare, este hulă.
Astfel ajung încet-încet la satanolatrie. Dacă întâlneşti adoratori ai satanei, se vede că sunt stăpâniţi de diavolul. Vezi o îndrăcire la ei. Iar aceştia, prin muzica satanică, îi conduc acolo unde vor pe sărmanii copii. Ajung să-l cheme pe satana. Am auzit că unele discuri „rock”, dacă le întorci anapoda[1], auzi cântece prin care îl cheamă pe satana. Au până şi slavoslovie către satana: „Ţie mă afierosesc, satano!”. Înfricoşător!
– Părinte, adică mândria poate duce la îndrăcire?
– Da. Să presupunem că cineva face o greşeală şi se îndreptăţeşte pe sine. Dacă ceilalţi îi spun un cuvânt ca să-l ajute, acela spune că îl nedreptăţesc şi, crezând că este mai bun decât aceia, îi judecă. Apoi începe încet-încet să-i judece chiar şi pe sfinţi. Mai întâi pe cei mai noi, apoi şi pe cei mai vechi: „Acela nu a făcut minuni, celălalt a făcut aceea…”. Apoi după puţin înaintează şi începe să judece Sinoadele: „Şi Sinoadele în felul în care au hotărât…”, prin urmare, nici Sinoadele nu au acrivie, după părerea lui. Şi în cele din urmă ajunge să spună: „Iar Dumnezeu de ce face aceasta?”. Ei, când omul ajunge în punctul acesta, nu înnebuneşte, ci se îndrăceşte.
A venit la Colibă un tânăr îndrăcit cu tatăl său. Tânărul spunea că este dumnezeu. S-a dus la un duhovnic din afara Sfântului Munte şi acela, deoarece s-a temut ca nu cumva diavolul să se repeadă la el, i-a spus: „Binecuvântează-mă!”. Ce să mai spui?! În sfârşit… După aceea, îi spune tatălui său: „Să vezi că şi Părintele Paisie va primi că sunt dumnezeu”. Face rămăşag cu tatăl lui pe toţi banii care îi aveau la el că eu îl voi recunoaşte de dumnezeu. De îndată ce am început să rostesc Rugăciunea, a şi sărit în picioare. „Ce faci tu cu aceea? a strigat. Eu am făcut toate păcatele. Am făcut şi păcatul acesta şi celălalt… Am pe diavolul înăuntrul meu şi m-am îndumnezeit. Trebuie să primeşti că sunt dumnezeu. Tu, bre, nimic nu ai făcut!, îmi spune. Faci mereu vur-vur cu aceea!”. Spunea şi nişte cuvinte murdare. M-a scos din sărite. „Haide, pleacă de aici, pierdutule!”, îi spun. L-am scuturat bine. S-a întărâtat, a devenit ca o fiară. Scoate banii din buzunar şi-i aruncă tatălui său: „Ia-i, că am pierdut rămăşagul”.
[1] Stareţul se referă la discurile care au mesaje ascunse în „transmisie inversă”.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
