Cum aprindem corect lumânările pentru cei adormiți și ce înseamnă acest obicei?

Suntem deja la jumătatea lunii martie. Au trecut mai bine de două luni din acest nou an, iar timpul trece în continuare pe nesimțite. Într-o lună vom intra în Săptămâna Sfintelor şi Mântuitoarelor Pătimiri ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care culminează cu momentul cel mai important al mântuirii noastre – Învierea. S-a scurs atâta vreme și parcă ne e dor deja să mergem la Denii, să cântăm într-un glas Prohodul Domnului și să auzim chemarea preoților – din centrul marilor orașe și până sus, în inimile munților, în schiturile uitate de lume: „Veniți de luați lumină!”.

De altfel, pe bună dreptate, Paştile este numit și „sărbătoarea luminii”, iar numele acesta nu este deloc la întâmplare. După tradiţia statornicită de atâtea veacuri, credincioșii se adună în lăcaşurile de închinare, întind lumânările lor la chemarea preotului și, în câteva clipe, întunericul se risipește, Bisericile se inundă de Sfânta Lumină, iar chipurile tuturor se umplu de bucurie și împlinire.

Mulți dintre ei se îndreaptă, apoi, către cimitir, pentru a le vesti celor dragi, care nu mai sunt în această lume, că Iisus Hristos este lumina lumii care a biruit întunericul, cu moartea pe moarte călcând, și a deschis Raiul pentru toți. Păstrează, apoi, acest „gest al nemuririi” pe tot parcursul anului și, mai cu seamă, în perioada Postului Mare, când în fiecare sâmbătă îi pomenesc în cadrul slujbelor de parastas. De aceea, în această perioadă a Postului, am decis să zăbovim o clipă și să consemnăm câteva rânduri legate de acest obicei al aprinderii lumânărilor pentru cei adormiți, în încercarea de a explica care este rolul, folosul și semnificația lui.

Așadar, este important să reținem încă de la început faptul că, în cultul celor adormiți, lumina semnifică „ghidul” sau călăuza sufletului pe calea cea fără de întoarcere. Ca și în noaptea Paștilor, ea risipește întunericul morţii, iar pe de altă parte Îl închipuie pe Hristos şi Evanghelia Sa, după cum Însuși Mântuitorul a spus: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea Lumina vieţii” (Ioan 8, 12). De dorul celor dragi, noi îi pomenim și aprindem lumânări pentru ei, acestea fiind, de fapt, întruchiparea fizică a rugăciunii noastre pentru sufletele lor.

Biserica noastră ne învață că viaţa aceasta pământească a creştinului a început cu Hristos, noi fiind cu toții botezați în numele Lui, și se sfârşeşte tot cu El, pentru a se prelungi în Ceruri, pururea, alături de El. Lumânarea ne aminteşte, în acest context, de Pilda celor zece fecioare sau, mai bine zis, de candelele aprinse cu care cele cinci fecioare înţelepte au întâmpinat pe Mirele lor la miezul nopţii (Matei 25, 1-13). Lumânarea aprinsă pentru cel adormit, ne dă nouă, celor vii, nădejdea că el este călăuzit de lumină dincolo, pe drumul către Hristos, purtând cu el „lumina vieţii” celei veşnice, pe care a primit-o încă de la botez. Aceeaşi însemnătate o au şi celelalte lumini şi sfeşnice care ard împrejurul sicriului, precum şi lumânările aprinse care se dau de pomană celor ce iau parte la slujba înmormântării sau la parastas, când oferim colivă, colac sau alte jertfe pentru sufletele celor trecuți în lumea drepților.

Nu există neapărat o formă corectă sau o practică greșită a aprinderii lumânărilor pentru cei adormiți. Putem vorbi, mai degrabă, despre un fel de rânduială a acestui gest, pe care ar trebui să o avem în vedere. Astfel, dacă banii ne permit, Biserica recomandă să aprindem câte o lumânare pentru fiecare dintre cei pentru care ne rugăm, iar dacă nu putem face acest lucru, să punem o lumânare pentru toți cei adormiți, spunând așa: „Pomenește, Doamne, pe adormitul robul tău/roaba ta (spunem numele celui adormit), care întru nădejdea învierii şi a vieţii celei ce va să fie a adormit”.

Ne întrebăm, pe bună dreptate, cum poate un fir de ceară cu o ață din bumbac în mijloc să îi ajute pe cei adormiți, trecuți dincolo de lumea aceasta fizică, palpabilă. Cuviosul Paisie Aghioritul, unul dintre cei mai iubiți părinți care au viețuit în Sfântul Munte Athos, a dat, poate, una dintre cele mai profunde explicații ale acestui gest, spunând că simpla bucată de ceară nu este deloc un lucru neînsemnat, ci reprezintă o adevărată antenă care ne pune pe toți – vii și adormiți – în legătură cu Dumnezeu: „Prin lumânare cerem ceva de la Dumnezeu. Când o aprinzi şi spui: „Pentru cei ce suferă trupeşte şi sufleteşte şi pentru cei ce au mai mare nevoi”, în aceştia sunt cuprinşi şi vii şi morţii. Ştiţi câtă odihnă simt cei adormiţi când aprindem o lumânare pentru ei? Astfel dobândeşte cineva comuniune duhovnicească şi cu cei vii şi cu cei adormiţi. Lumânarea, în puţine cuvinte, este o antenă ce ne pune în legătură cu Dumnezeu, cu cei bolnavi, cu cei adormiţi”.

În loc de concluzie, vă propunem o scurtă comparație: în viața aceasta pământească, sufletul nostru se aseamănă foarte bine cu o lumânare care arde. Asemenea ei, sufletul nostru ar trebui să ardă după chemarea Mântuitorului de a ne apropia cu vrednicie se Sfintele Taine și de virtuți și, totodată, să ardă patimile care ne împresoară zi de zi și să ne facă mai luminoși. Dacă lumânarea arde și ceara ei se împuținează, sufletul întocmai: ar trebui să dăruiască aproapelui doar lumină și căldură, oferind aproapelui fapta cea bună și renunțând la averile pe care nimeni nu le ia dincolo. Aprinzând o lumânare pentru cei trecuți în veșnicie noi le păstrăm vie amintirea aici, în lumea din care noi încă facem parte. Câtă vreme, nu știm. Important este să fim pregătiți în orice ceas. Pregătiți să … ne prefacem și noi în lumânări aprinse de dragostea celor dragi.

Sursa: https://blog.bizanticons.ro/

Previous Post

Ușile pocăinței

Next Post

Condacul Apărătoare Doamnă, de Petru Berechet

Related Posts
Total
0
Share