Cum cad frunzele uscate, așa cad cei slabi din Ortodoxie

O nouă modă printre pământeni este trecerea la alte culte. E mai ușor „dincolo” și cu postul, și cu rugăciunea, și cu slujbele. Li se pare mai frumos, mai elegant, mai uman, mai aproape de nevoile lor. Din păcate, de exemplu, sate întregi din zona Moldovei, altă dată zonă bastion a Ortodoxiei, trec pe de‑a întregul la alte culte. La secte, mai exact. „Am putea da vina pe Biserică ori pe slujitorii ei pentru că se întâmplă acest fenomen, ceea ce ne‑ar fi la îndemână, spuse părintele, dar nu acolo trebuie căutat”.

Și, pentru a exemplifica, părintele scoase mănunchiul de chei din buzunar și spuse, scuturându‑le: „Atâția ortodocși vor rămâne. Cum cad frunzele uscate, așa cad cei slabi din Ortodoxie. Cad cei care se uită la oamenii care propovăduiesc aiurea, în loc să vadă și să înțeleagă adevărul de credință. Cad cei care îi judecă pe oameni și trag concluzia că învățătura noastră este una rea, greu digerabilă. Iar eu vă spun că învățătura este perfectă, dar noi, în marele dar primit al libertății de a alege, facem și alegeri proaste. Și de aici falsa concluzie că învățătura primită nu ar fi una bună. Capul Bisericii Ortodoxe este însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Ortodoxia nu are cum să cadă, deși unii oameni cad. Biserica este condusă de oameni doar administrativ, rolul mântuitor îi revine Domnului Iisus Hristos. Și cea mai mare greșeală a celor care cad din Ortodoxie este faptul că judecă cu gând lumesc toate cele cerești.

Dacă vine la mine un beţiv cu voinţa de a scăpa de viciul său, în câteva săptămâni, stând aici, participând regulat la slujbă, pleacă vindecat. Un desfrânat, în două‑trei luni pleacă vindecat, un drogat în mai puțin de un an pleacă vindecat, dar unui sectant nu mai am ce‑i face. Pentru că, alegând altceva decât dreapta credinţă, harul pleacă de lângă dânsul, iar fără har nu mai putem vorbi de vindecare, nu mai am ce să îi fac. Sectantul nu se mai bucură de Harul Maicii Domnului, pe care o reneagă, nu se mai bucură de sprijinul sfinţilor pe care îi reneagă, nu se mai bucură nici de puterea binefăcătoare a Sfintei Cruci pe care, de asemenea, o reneagă, renegându‑şi astfel propria identitate, propria lui credinţă şi credinţa strămoşilor săi. Cu toate acestea, nu mă pot bucura la gândul că vor fi lipsiţi de mântuire alături de cei drept-credincioşi. Poate te va surprinde ceea ce am spus, dar nu este suficient să crezi în Dumnezeu, trebuie să te încrezi în El. E o diferenţă fundamentală aici.

Asta înseamnă să nu cârcoteşti când ți se întâmplă una, alta. Adică să nu pui niciodată sub semnul întrebării hotărârile pe care Dumnezeu le ia. Cârcoteala este expresia necredinţei ori a slabei credinţe. Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, concluzia e clară: vom face lucrurile după mintea noastră. De ce acest lucru poate fi greşit, chiar dacă noi avem intenţii bune? Pentru că mintea noastră poate fi alterată. Cu cât eşti mai spiritualizat, vezi lumea prin ochii lui Dumnezeu, cu cât eşti mai aplecat asupra lucrurilor materiale şi mai afundat în păcate, cu atât vezi lumea prin ochii demonului. Dacă ceri ajutor, primeşti minte clară. Evident că minte clară nu înseamnă să ceri ajutorul să faci rău altora ori să te înavuţeşti. Să te smereşti înaintea oamenilor, dar să ai şi curajul să stai drept la spovedanie şi să mărturiseşti cu mult curaj tot ce ai făcut, inclusiv cele ruşinoase. Smerenia nu înseamnă umilinţă înaintea oamenilor, ci conştientizarea faptului că nimic nu îţi aparţine. Dacă ai avere, eşti un simplu administrator al acelei averi, avere pe care o poţi pierde foarte uşor. În loc să te superi din această cauză, ar trebui să realizezi că, în fapt, acea avere nu ţi‑a aparţinut niciodată. Îţi poţi pierde o mână sau un picior, pentru că nici corpul nu‑ţi aparţine. Ne este dat doar spre folosinţă pe perioadă determinată. Inteligenţa nu ne aparţine nici ea, deşi ne mândrim de multe ori cu ea. Nu cred că şi‑a programat nimeni cu câţi neuroni să vină pe această lume.

Toate, absolut toate sunt daruri. Abia când realizăm că nu avem nimic al nostru şi că toate sunt primite, mulţumind pentru toate câte sunt, ne smerim. Mulţi îi privesc pe călugări ca pe nişte neadaptaţi ai societăţii. Dar eu îţi spun altceva: un călugăr sau o măicuţă este un om împlinit, înzestrat cu o voinţă şi o credinţă de fier. Când a zis că se lasă de ţigări, chiar s‑a lăsat; când a zis că se lasă de băutură, chiar s‑a lăsat; când a zis că de acum trăieşte în feciorie, chiar aşa a făcut; când a zis că de acum face ascultare trecând peste propria voinţă, chiar aşa a făcut; când a zis că nu mai vrea bani, mărire, funcţie, poziţie socială, s‑a ţinut de cuvânt. Ce voinţă îţi trebuie să faci toate astea? Mare. Dar odată cu voinţa ta, primeşti putere de la Dumnezeu în egală măsură. Dai voință, iei putere. Înălţimea călugărului se situează la înălţimea smereniei atinse. Şi poate ajunge acolo, prin conştientizarea celor de mai sus, dar şi prin aplicarea regulilor date de învăţătura de credinţă. Nu putem vorbi de credinţă fără să respectăm învăţătura şi poruncile. Numărul păcatelor este nesemnificativ, nu contează. Contează în schimb smerenia şi pocăinţa faţă de păcat. De multe ori primim ispite mult peste puterile noastre, iar căderea în aceste păcate este, în fapt, urcuşul pe calea smereniei. Adică realizezi că nu poţi de unul singur, iar atunci ceri ajutorul lui Dumnezeu. Sau aşa ar trebui să se întâmple, dacă îţi conştientizezi starea de păcat.

Am văzut beţivi care au încercat în fel şi chip să se lase de băutură, fără să reuşească. Când au conștientizat că acest efort este mult peste puterile lor și au cerut ajutorul sincer și plin de pocăință Bunului Dumnezeu ori Maicii Domnului, au avut parte de cea mai frumoasă surpriză: tentația și pofta băuturii au dispărut ca și cum nu ar fi fost. La fel și cu fumătorii și cu desfrânații. Exemplele sunt la tot pasul. Asta înseamnă smerenie: să conștientizezi că fără sprijin divin nu vei reuși nimic. Dar asta presupune să te și porți în consecință, nu prefăcut, ci respectându‑i sincer pe cei din jurul tău, și mai ales, să nu mai judeci. Pentru că atunci când judeci, iei practic rolul de judecător al Dumnezeului nostru, ceea ce e nepermis. Aici vorbim de lipsa smereniei, iar unde smerenie nu este, nici harul dumnezeiesc nu prisosește. Dar cine sunt cei smeriţi? Sunt cei cu faţa destinsă, sunt cei fericiţi, mulţumiţi de tot ce le‑a dat Bunul Dumnezeu. Sunt cei care nu doresc nimic, iar pentru asta au totul. Se bucură de tot şi de toate şi mulţumesc încontinuu pentru ce primesc. Cei care sunt încruntaţi şi preocupaţi de îmbunătăţirea calităţii vieţii lor sunt nemulţumiţi cu ce au primit de la Dumnezeu şi nu fac parte din categoria celor smeriţi. Ei caută în permanenţă moduri de a‑şi îmbunătăţi viaţa materială, uitând, la propriu, să mai trăiască. La final vor realiza acest lucru, dar va fi prea târziu. Vorba, Doamne, facă‑se voia ta, îşi pierde esenţa, pentru că acei oameni vor, de fapt, să facă voia lor. Deci reţine, vei avea totul atunci când nu vei mai dori nimic și asta pentru că nu tot ceea ce vrei îți este de folos pentru mântuirea sufletului”.

Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ,  ediție completă, autor Ionuț Riteș.

Total
55
Shares
Previous Post

Duminica samarinencii

Next Post

Mama nu poate fi înlocuită de nimeni în creșterea copiilor

Related Posts