Dimineaţă au şezut iarăşi discutând subiecte duhovniceşti. Era acolo o carte a Marelui Vasilie şi Cuviosul l-a îndemnat pe Epifanie s-o ia şi să citească. Era Omilia „Îndemn la Sfântul Botez” care începea aşa: „Înţeleptul Solomon…”. În vremea citirii Cuviosul avea un zâmbet pe faţă şi asculta cu atenţie şi cu plăcere. Epifanie însă vărsa lacrimi şi suspina adânc.
– De ce lăcrimezi, fiul meu – l-a întrebat Cuviosul. Trebuie să te veseleşti: „Bucură-te în Domnul totdeauna”, porunceşte fericitul Pavel.
Cei ce săvârşesc poruncile Sfântului Duh trebuie să tresalte şi să se veselească. Numai aceia care fac voile diavolului trebuie să fie posomorâţi, pentru că „Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina” (Ioan 3, 19).
– Dar şi eu – a spus Epifanie – sunt păcătos şi plâng faptele mele cele viclene. Este ca şi cum mi-ar spune şi mie Sfântul: „Când te vei împăca cu Dumnezeu? Când te vom recunoaşte ca fiind al nostru?” Cum să nu plâng, de vreme ce primesc o astfel de mustrare? Ce ar trebui să fac, cinstite al meu Părinte?
– Acest cuvânt, fiul meu – a răspuns Cuviosul – îi învinuieşte, precum ştii şi tu, pe cei nebotezaţi şi îi mustră pe cei ce amână pocăinţa lor de la o zi la alta.
– Desigur, cinstite Părinte – a răspuns tânărul, – aşa este. Aici însă s-ar potrivi spusa poporului: „Le spun nurorii, ca să le audă soacra”.
Fericitul a zâmbit la cuvintele lui Epifanie şi i-a spus să continue citirea. În timp ce acela citea, deodată au simţit o mireasmă ca de arome de mult preţ, care l-a făcut pe tânăr să se nedumirească şi să se minuneze multă vreme. Însă fericitul Andrei îl vedea pe acela care răspândea mireasma.
În timp ce Epifanie citea, Cuviosul nu vorbea. Când a sfârşit citirea, a dispărut mireasma.
– Spune-mi te rog, stăpâne al meu, – a întrebat cu uimire tânărul – ce mireasmă a fost aceasta ce am simţit-o în timp ce citeam?
– Îngerii Domnului s-au adunat. Iar unul dintre ei, voind să cinstească cuvintele Sfântului Duh, tămâia bucuros şi cu evlavia cuvenită.
– Și unde găsesc îngerii lui Dumnezeu tămâia, cădelniţa şi cărbunii, de vreme ce sunt nemateriali şi nu folosesc nimic material?
Atunci fericitul l-a privit cu asprime şi i-a spus:
– Ce cuvinte sunt acestea ce le spui? Cine ţi-a spus că îngerii lui Dumnezeu au cădelniţe lumeşti sau că au nevoie de cărbuni materiali? Cei duhovniceşti folosesc cele duhovniceşti, pe câtă vreme cei materiali, pe cele materiale.
Când îngerii vor să tămâieze înaintea Sfinţilor, iau din mireasma neînţelesului tron al Celui Prea Înalt, adică din acea mireasmă îmbătătoare pe care o revarsă Dumnezeirea cea neapropiată. Deoarece stau aproape de înfricoşătorul tron al Atotţiitorului, primesc mireasma fulgerului care iese de acolo şi astfel se bineînmiresmează neîncetat, din nespusa mireasmă dumnezeiască. Aşadar atunci când vor vrea să împărtăşească cuiva această mireasmă, stau înaintea lui şi-i îngăduie să simtă oricâtă mireasmă dumnezeiască doresc.
Însă îngerii primesc mireasma şi din altă parte, adică din florile raiului cele neveştejite şi astfel veselesc mirosul oamenilor atunci când se apropie de ei în chip nevăzut.
În trei cazuri tămâiază îngerii pe aleşii lui Dumnezeu. În primul caz, atunci când citesc Sfintele Cărţi, când îi înconjoară în chip nevăzut, vrând să asculte cuvintele cele foarte înveselitoare ale Prea Sfântului Duh. În al doilea caz, când se roagă şi vorbesc împreună cu Dumnezeu, când şi aceia se află în chip nevăzut şi se roagă împreună cu ei cu multă sete. În al treilea caz, atunci când suferă osteneală, dureri şi pedepse pentru dragostea lui Dumnezeu. Atunci îngerii au îngăduinţă să-i miruiască, să-i pregătească şi să-i îndemne la nevoinţa evlaviei.
Extras din Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos– Sfânta Mănăstire Paraklitu, Editura Evanghelismos – 2005
