Dumnezeu nu ne amenință că va cântări și va judeca faptele noastre rele. Vom sta în fața lui Dumnezeu, Care este Frumusețea Însăși, și vom descoperi că am sluțit în noi foarte mult chipul Său. Atunci, stând în fața Domnului Care ne-a iubit atât de mult, vom înțelege cu cât de puțină iubire I-am răspuns. Oare aceasta nu este judecata?
Aceasta ni se întâmplă și în viața noastră vremelnică. La un moment dat, conștientizăm că cineva ne-a iubit atât de tare și în chip atât de adevărat, iar noi am luat tot ce am putut, toată iubirea, căldura, gingășia, grija și jertfelnicia lui. Noi am văzut viața unui om, care din zi în zi s-a lepădat de sine de dragul nostru, și nu am dat curs iubirii pe care am primit-o, percepând-o ca și cum ni se cuvenea și ca pe un drept de-al nostru.
Când stăm în fața ultimei judecăți săvârșite asupra noastră, înțelegem că este târziu, că este mult prea târziu! Cât de dureroasă este conștiința faptului că l-am fi bucurat atât de tare pe omul care ne-a iubit, dar nu am făcut-o!
Judecata aceasta este mult mai aspră decât oricare altă justiție pământească. Judecata aceasta va avea loc și trebuie să se producă. Ea va pedepsi zi de zi adâncul inimii, mult mai necruțător decât orice sentință formală. Criteriul judecății nu este dacă am păzit poruncile, ci dacă am învățat să iubim.
Dumnezeu nu ne cere ceva mai presus de puterile și de posibilitățile omenești. Ți-a fost milă de cel flămând și însetat? Ți-a părut rău pentru cel fără adăpost? Dacă cineva a fost întemnițat, te-a durut inima pentru el? Nu te-ai lepădat de omul acela, fiindu-ți rușine că oamenii te vor crede prietenul lor? Sau de frica de a fi osândit împreună cu el sau cu ea? Există multe alte căi de exprimare a compătimirii, părerii de rău și dragostei.
În esență, Hristos ne spune: „Ați fost pur și simplu umani sau nu? Ați fost capabili să manifestați compasiune, solidaritate și durere? I-ați ajutat pe frații și surorile din jurul vostru? Dacă ați fost așa, viața cea nouă se poate revărsa în voi. Dacă n-ați fost măcar umani, cum vă puteți aștepta să deveniți părtași ai firii dumnezeiești?” Numai dacă suntem asemenea diamantului, lumina poate să ne umple, iar noi putem străluci și iradia lumina aceea în toate părțile.
Pentru a fi cu adevărat umani, trebuie să învățăm să trăim în armonie cu Singurul care ne poate conecta inima, mintea și întreaga viață la dragostea adevărată, la deplinătatea iubirii, la compătimirea veritabilă; cu Hristos, Care a venit în lume să ne mântuiască.
Iată motivul pentru care Sfântul Ioan Scărarul ne spune că nu vom fi judecați pentru faptul că nu am făcut minuni sau pentru că nu am ajuns la vedenii cerești. Dar vom fi osândiți pentru că nu am plâns neîncetat din pricina despărțirii noastre de Dumnezeu. Nici măcar nu trăim despărțirea aceasta în mod real, pentru că ne-am obișnuit atât de mult să trăim departe de Dumnezeu, încât nici nu simțim distanța aceasta și sărăcia noastră fără El.
Sfântul Siluan Athonitul spunea: „O, iubirea lui Dumnezeu! Cine te-a cunoscut, acela te caută neîncetat zi și noapte, strigând: Sufletul meu tânjește după Domnul și Îl caut cu lacrimi. Cum aș putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi și mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, și sufletul meu Te-a iubit.”
Extras din Predici Triod și Penticostar – Mitropolitul Antonie de Suroj, via http://www.urcusspreinviere.ro.
