Popasul într‑o parohie de țară, păstrătoare, într‑o anumită măsură, a vechilor tradiții și obiceiuri care vin din moși‑strămoși, descoperă o altfel de viață, mult diferită de cea din marile metropole, chiar și din alte așezări, aflate în apropierea aglomerațiilor urbane ori în zonele întinse de câmpie.
Am poposit recent într‑un sat care păstrează în tiparele lui frumusețea vieții patriarhale, pe care generații la rând, mai ales în zonele de munte, au păzit‑o cu grijă.
Tradițiile satelor de munte prahovene sunt puțin cunoscute. În general, pe ecranele televizoarelor și în presă, ne surprind știri diverse, legate de evenimente care spun prea puțin despre sufletul românesc, întrucât se dorește ca accentul să cadă pe lucrurile efemere, negative.
Călătoria într‑o parohie de munte, cum a fost cea pe care am făcut‑o în satul Secăria, din județul Prahova, descoperă o frumusețe diafană, străină lumii. Am călătorit împreună cu preotul Ștefan Georgescu pe dealuri, într‑o zonă destul de greu accesibilă, unde se călătorește mai ales cu căruța sau, în mod excepțional, cu mașini de teren.
Pe dealurile din apropiere sunt risipite foarte multe odăi, locuri în care oamenii își cresc animalele și se odihnesc ei înșiși câteva ceasuri după osteneala și zăduful zilei. Activitățile se intensifică în vremea cositului și a strângerii fânului, iar în anumite perioade locuiesc și acolo…
Pentru multe dintre familii, creșterea animalelor constituie singura sursă de venit. Este îndeletnicirea specifică zonei, iar rețetele de cașcavea (caș afumat), urdă, brânză de burduf și celelalte sunt păstrate cu sfințenie, prin viu grai, din generație în generație.
Călătorind împrejurul satului, am ajuns mai întâi pe culmea Floreiului, poposind la izvorul de la Podul Cășeriei, aproape de colinele Furciturile. În toată această zonă, oamenii cosesc întâia oară fânul, a doua oară otava, iar în locurile unde nu pot cosi de două ori strâng o singură dată floreiul, în preajma sărbătorii Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul.
În apropierea satului se află mai multe stâne, cu câteva sute de oi fiecare, în apropierea Muntelui Baciu (aprox. 1.700 m altitudine) sau în preajma muntelui Doamnele, ori a munților Mierlele, Vornicul, Coțofana și Drăganul.
Nu prea departe de muntele Zăganu se află o parte dintre grădinile oamenilor, către care gospodarii pleacă dis‑de‑dimineață, străbătând kilometri buni, cu mașină de teren, cu calul sau pe jos, pentru a cosi ori pentru a strânge fânul, iar în anumite cazuri pentru a aduna ciuperci, fructe de pădure, muguri de brad ș.a.
În apropierea satului, într‑o poiană înconjurată de brazi, asemenea soldaților care păzesc un odor de preț, se află Lunca Lacului, despre care preotul comunității ne‑a spus că adăpostește buni credincioși ai parohiei. Altădată, cele 20 de familii care încă locuiesc în zona respectivă constituiau plămânii parohiei, iar acolo se întâlneau cei mai mulți copii, întrucât erau multe familii care aveau zece și chiar mai mulți prunci.
Deși, astăzi, numărul familiilor și al copiilor din Lunca Lacului a scăzut, ei rămân pe mai departe foarte atașați de viața duhovnicească, fiind sprijinitorii și binefăcătorii parohiei, chiar dacă se află situați pe un versant, de unde până la Biserica satului se parcurge un drum de 1 oră și 30 de minute pe jos. Jertfitori și credincioși, mulți oameni sunt nelipsiți de la slujbele bisericești.
Preotul din sat merge să‑i ajute pe cei bătrâni cu rugăciunea, spovedania și sfatul, dar mai ales atunci când sunt bolnavi, când trebuie să fie duși la spital, când sunt pe moarte, dar neuitând de ei atunci când au bucurii, la ziua de naștere sau la pomenirea Sfântului ocrotitor. Tradiția din Secăria păstrează participarea preotului la cele mai importante evenimente personale, prin aceasta considerând că binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă mai îmbelșugat peste ei și familiile lor.
De câteva ori pe an, preotul urcă către stânele satului. La sfârșitul lunii mai, oile sunt duse în munte. Una dintre stâne se află la o depărtare de aproape 20 km. Drumul este anevoios, dacă mergi pe jos, îți trebuie o jumătate de zi. Oamenii încredințează ciobanilor oile lor și de câteva ori pe an aduc în case brânza, urda și cașul, făcute după vechea tradiție a oierilor din zonă.
Când preotul merge la stână, este o adevărată sărbătoare! Este așteptat de ciobani cu evlavie, căci merge să sfințească locul unde ostenesc câteva luni pe an. După îndătinata Sfeștanie, preotul le citește rugăciuni de sănătate, de binecuvântare și le aduce un mic dar. Nu vine niciodată cu mâna goală! Le oferă bucuria printr‑un pahar de vin, bucate proaspete, dulciuri, fructe etc.
La rândul lor, ciobanii prepară tradiționalul bulz, alături de produsele specifice, oferind o agapă în spațiul primitor și bucolic al stânei. Se discută subiecte duhovnicești și ale vieții locale, iar preotul relatează evenimentele petrecute în vatra satului și ale diverselor cunoștințe comune.
Oamenii trudesc din greu în gospodăriile lor, au ceva animale, păsări, grădini pe care le îngrijesc, fânețe, iar mulți dintre ei găsesc timp și pentru cele ale sufletului. Din nefericire, alții nu mai cunosc drumul Bisericii. După cum ne mărturisea părintele Ștefan, unii nici măcar o dată pe an nu ajung la slujbă. Sunt dureri ale parohiilor, ale Bisericii întregi!
Din cele 370 de familii ale parohiei, peste 120 sunt constituite dintr‑o singură persoană care trăiește cu greu lipsa comuniunii, mulți dintre credincioși având vârste înaintate, cu boli și suferințe, unii dintre aceștia rămânând fără ajutorul și atenția familiei.
Dintre ei se mai ajută cu vecinii, nepoții, cunoscuții, cărora le încredințează casa și pământul lor. Alții se pierd fără ca cineva să le poarte numele, să le facă rugăciunile și rânduielile Bisericii noastre și pomenirile specifice pământului românesc.
Biserica din Secăria așteaptă încă o înnoire, ce invită la lucrare duhovnicească și administrativă. Sunt multe de făcut și tot mai puțini răspund chemării preotului și Bisericii.
Dincolo de polemici și păreri felurite, multe de neînțeles, Biserica rămâne adevărata podoabă a unei localități. Cei care răspund chemării lui Dumnezeu au bucuria întâlnirii cu El. Alții rămân departe de această comuniune și nu se pot regăsi nici în bucuria fraternă a satului lor, nici în cea a lui Dumnezeu și a Sfinților.
O zi petrecută într‑o asemenea parohie descoperă frumusețea satului românesc de altădată, în parte alterată, dar care încă pulsează și stimulează contemplația umană. Peste ani, numeroase case, fânețe și grădini din Secăria vor fi pustii, întrucât tinerii au plecat și nu se mai întorc. Alții au șansa să rămână și să vorbească peste ani despre tradiția, credința și trăirea acestor oameni.
Satul Secăria, aflat nu departe de localitățile Comarnic și Valea Doftanei, este un loc pe care l‑am putea numi un cuib de vulturi, precum în opera unor scriitori consacrați. Altitudinea, frumusețea locului, severitatea și singurătatea lui îl fac să semene cu un cuib de vulturi. La el se mai gândesc încă mulți oameni aflați departe de casa lor, stabiliți în străinătate ori dobândind locuri de muncă în localități cu mai multe posibilități, care vin în acest loc cu dorința de a se întoarce la obârșie, în locul nașterii și al marilor bucurii sufletești.
Alături de alte zone rurale ale țării, Secăria este unul dintre satele marilor frumuseți, care trebuie conservate și promovate. Pe acest traseu, de recuperare și înnoire permanentă a valorilor autentice ale satului românesc, Biserica păstrează un rol esențial, împlinind, alături de ceilalți factori sociali, neputințele individuale ale veacului prin care pășim.
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro
