Preot Bogdan Chiorean
Cândva, trupurile oamenilor se comportau cu rânduială în preajma apropierii morții.
Gârboviți de vremi și trude, înaintașii noștri deveneau mici și cuminți, ușori și liberi, în așteptarea plecării spre veșnicie.
Mai sunt și azi astfel de oameni. Unora le-au rămas doar ochii care să te-atenționeze că acolo încă-i viață. Îi vedem zilnic și parcă tocmai ei sunt cei mai pregătiți să răspundă prezent – în orice clipă – chemării Lui.
Când eram copil și mergeam pe la cimitir, mă gândeam cum vor încăpea la Dumnezeu atâția oameni împreună, deodată.
Mi-a luat ceva timp să întuiesc ceva dintr-un posibil răspuns: o fi mult spațiu în dragostea Lui, dar noi va trebui să ne facem mici și să stăm strânși, umăr lângă umăr, ca să ne bucurăm deplin și laolaltă.
Doar că gestul ăsta e atât de complex, că trebuie exersat încă de pe-acum, ca celui de lângă tine să-i ții de cald și nu de năduf.
