Mironosiţele – Maria, Mama lui Iisus, Maria Magdalena, Ioana, Salomeea, Maria lui Cleopa, Suzana, Marta şi Maria din Betania – erau femei devotate lui Hristos, care, datorită marii lor iubiri pentru Domnul, au simţit în faţa mormântului gol prezenţa Celui care înviase. Mormântul gol a fost îndeajuns pentru a vorbi inimilor lor şi a le încredinţa de Învierea iubitului lor învăţător.
Această Duminică ne oferă o minunată învăţătură. Citim în Evanghelie că în acel înfricoşat ceas, când Domnul Şi-a încredinţat duhul pe Cruce Tatălui Ceresc şi toată făptura a fost învăluită de ameninţarea morţii, Apostolii au fost cuprinşi de spaimă şi s-au împrăştiat din pricina înfricoşatelor evenimente ce avuseseră loc. Însă, Iosif din Arimateea, neluând în seamă ameninţările vrăjmaşilor Crucii, a aflat curajul şi îndrăzneala de a se înfăţişa înaintea lui Pilat şi a-i cere Trupul Domnului Iisus Hristos. Evanghelia ne oferă o foarte succintă caracterizare a lui Iosif, însă de mare însemnătate: el „aştepta Împărăţia lui Dumnezeu“ (cf. Luca 23, 51). Prin urmare, era şi el unul dintre cei ce credeau în Dumnezeul lui Israel, Care a venit şi iarăşi va să vină, şi nădăjduiau în venirea Împărăţiei Sale. Această credinţă în Împărăţia lui Dumnezeu şi aşteptarea ei i-au dat îndrăzneala de a se înfăţişa înaintea lui Pilat, primejduindu-şi astfel viaţa. Atunci când a zis că „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru” (cf. Luca 17, 21) Hristos a vorbit despre Sine, Cel ce vine să Se sălăşluiască în inimile tuturor celor ce-L iubesc.
Şi în cazul lui Nicodim suntem martorii unei prefaceri lăuntrice uimitoare. Dacă mai înainte Nicodim „venise noaptea la Iisus” (cf. Ioan 3, 2), fiindu-i teamă şi ruşine să-L mărturisească public, acum, renăscut prin împăcarea cu Domnul şi prin prezenţa Lui cea vie, dă dovadă de mult curaj, îndrăznind să înmormânteze împreună cu Iosif trupul neînsufleţit al Domnului. Asemenea, şi inima noastră trebuie să ardă de aşteptarea venirii Domnului, a Celui care a venit, Care rămâne împreună cu noi până la sfârşitul veacurilor şi Care va veni din nou să judece viii şi morţii. Dacă nutrim această aşteptare plină de nădejde, vom afla şi noi puterea şi îndrăzneala să luăm asupra noastră toată lucrarea cucerniciei pentru a bineplăcea lui Dumnezeu.
Pentru a ne putea păstra vie însuflarea, avem trebuinţă atât de acea credinţă despre care ne învaţă Duminica lui Toma, credinţa „care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6) în inimă, precum şi de aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pentru ca însuflarea noastră să fie statornică şi să sporească neîncetat, trebuie să avem mereu înaintea ochilor venirea Domnului şi să o aşteptăm cu nădejde. Primii creştini aveau o mare însuflare pentru că aşteptau venirea Domnului, care pentru ei era iminentă. De aceea se şi rugau zicând: „Să vină Harul Tău şi să treacă lumea aceasta.” Ştiau că Harul lui Hristos este Împărăţia lui Dumnezeu. Şi atât de mult tânjeau după venirea ei, încât îşi încheiau rugăciunea cu cuvintele: „Maran atha!” – „Vino, Doamne!” (1 Cor. 16, 22). Nu aşteptau apatici şi pasivi ca Acesta să vină, ci Îl chemau să vină degrabă. Şi nu doar Îl chemau să vină degrabă, ci, după cum zice Sfântul Petru în epistola sa, şi „grăbeau venirea zilei Domnului” (cf. 2 Petru 3, 12), alergând cu nădejde spre ea. Aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţie pe care o înţelegeau ca prezenţa lui Hristos cel înviat, era atât de intensă, încât le adumbrea pe toate si le dădea puterea să păşească cu mult curaj pe calea muceniciei. Prin sângele acestor Mucenici şi datorită rugăciunii lor de mijlocire pentru noi, s-a întărit credinţa pe pământ şi a ajuns până la noi, cei săraci, care suntem lipsiţi de această aşteptare intensă a Împărăţiei lui Dumnezeu, însă trăim în Biserică în pace.
În Duminica Mironosiţelor învăţăm că dacă însetăm după Împărăţia lui Dumnezeu şi aşteptăm venirea ei, dacă credem că Domnul va veni să judece lumea cu dreptate, atunci nu vom cădea în akedie, ci însuflarea noastră se va reînnoi neîncetat. De aceea, pentru noi lucrul cel mai însemnat este a nutri această dorinţă şi aşteptare de a ne uni cu Hristos.
De fiecare dată când cei trei mari Apostoli, Pavel, Petru şi Ioan, vorbesc despre desăvârşirea vieţii creştine pe care Hristos a adus-o pe pământ, ei o leagă numaidecât de cea de-a Doua Venire a Sa în slavă, căci aşteptarea Domnului Iisus Hristos împărtăşeşte însuflarea şi puterea necesare dobândirii acestei desăvârşiri. Îndrăznirea care izvorăşte din această aşteptare a făgăduinţei Domnului ne ajută să luăm asupra noastră desăvârşita lepădare de sine şi să nădăjduim în darul lui Dumnezeu, pentru ca să fim călăuziţi la tot adevărul (cf. Ioan 16, 13), la plinătatea iubirii lui Hristos, Care este Raiul cel adevărat şi împlinirea vieţii tuturor făpturilor cugetătoare.
Ca şi creştini, noi ne apropiem de marele şi cel mai de pe urmă Praznic al Cincizecimii cu inima plină de aşteptarea şi de tânjirea fierbinte după darul Duhului Sfânt, flacăra arzătoare a Mângâietorului, pe care Domnul a dăruit-o în această zi. Acest dar ne va ajuta să fugim de stricăcioasa deşertăciune a lumii, de ademenitoarea minciună a valorilor ei, precum şi de cea mai mare înşelare cu putinţă, aceea de a crede că iubirea iluzorie faţă de această lume s-ar putea împăca cu neprihănita iubire de Dumnezeu. Prin acest dar, Duhul Sfânt ne va aduce aminte de cuvintele dătătoare de viaţă ale Atotputernicului Iisus (cf. Ioan 14, 26) şi ne va uni cu toţi Sfinţii care au tânjit după arătarea Celui ce a venit şi iarăşi va să vină (cf. Evrei 10, 37). Căci ei au îndurat dureri şi nevoinţe pentru a lua cununa dreptăţii şi a se face părtaşi la praznicul minunat şi mai presus de fire al Cerului, la Lumina prezenţei Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.
Extras din Veșnicul astăzi– Arhimandrit Zaharia Zaharou, Editura Bizantina.
