Oamenii înţelepţi, care duc viaţă duhovnicească, nu grăiesc în deşert niciodată: ei sunt întotdeauna tăcuţi, concentraţi. În Grecia antică erau la mare cinste filosofii şi înţelepţii. Filosofii nu primeau pe nimeni ca ucenici până când cel cu pricina nu dovedea că ştie să tacă – însă ar fi trecut, oare, acest examen vreunul dintre flecarii noştri contemporani? Bineînţeles că nu. Dacă păcatul grăirii în deșert este atât de grav, cum să scăpăm de el, ce să facem cu limba noastră neînfrânată? Trebuie să facem ceea ce făcea Efrem Sirul: trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne izbăvească de această patimă, și Domnul Iisus Hristos ne va împlini cererea. Trebuie să evităm comunicarea cu cei care grăiesc în deșert, să ne ținem cât mai departe de ei, să căutăm părtășia puținilor înțelepți, care își deschid gura doar ca să spună câte un lucru folositor, de la care nu vei auzi cuvinte deșarte, vătămătoare de suflet.
Trebuie să vă supravegheați cu foarte mare atenție, să dobândiți obiceiul de a examina ceea ce vreți să spuneți, să vă deprindeți cu ținerea limbii în frâu. Să nu-i dăm voie să flecărească. Seara să vă aduceți aminte ce ați spus ziua, să vedeți dacă n-ați trăcănit, dacă n-ați jignit pe cineva, dacă n-ați mințit, dacă n-ați bârfit. Dacă vă veți însuși obiceiul acesta, vă veți obișnui să vă supravegheați orice mișcare a limbii și s-o înfrânați.
Aduceți-vă aminte: cu cât omul este mai concentrat pe lucrul principal, pe cele lăuntrice, pe cele adevărate, cu cât își face mai multă vreme pentru citirea Evangheliei, a Sfintei Scripturi, a scrierilor Sfinților Părinți, cu atât se pătrunde mai mult de înțelepciunea acestora și cu atât îi va pieri mai mult pofta de a trăncăni. Mare lucru este a dobândi stăpânirea asupra propriei limbi!
În epistola sa sobornicească, Apostolul Iacov spune: dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să înfrâneze și tot trupul (Iac. 3,2). Înțelegeți ce înseamnă a-ți înfrâna tot trupul? Asta înseamnă a-ți supune trupul scopurilor supreme ale vieții duhovnicești, a-ți înfrâna toate poftele, patimile, tot ce e rău, toate cele la care te trage trupul. Începeți cu înfrânarea limbii, și dacă veți atinge scopul acesta, veți dobândi desăvârșirea și vă veți înfrâna tot trupul – iar dacă vă veți înfrâna tot trupul, veți fi curati și drepti înaintea lui Dumnezeu.
***
Oare nu vreţi ca Dumnezeu să caute spre voi? Iar dacă vreţi, ţineţi minte ce este smerenia, ce este acea sfântă virtute care Îi place lui Dumnezeu atât de mult, pentru care Dumnezeu locuieşte împreună cu noi şi caută spre noi. Ea este lucrul diametral opus mândriei. Smeriţii sunt cei săraci cu duhul, care îşi amintesc de neajunsurile lor, care îşi tind privirea spre adâncul inimii, care îşi supraveghează neobosit mişcările, urmărind orice necurăţie pe care o văd acolo. Sfinţii, care au împlinit mereu poruncile lui Hristos, care L-au iubit pe Hristos, înaintea privirii minţii cărora stătea mereu Domnul, îşi aminteau necontenit de smerenie şi se rugau întotdeauna s-o dobândească. Hristos spune: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). Domnul ne porunceşte să învăţăm de la El smerenia, Domnul ne porunceşte să-I urmăm Lui în smerenie. Smerenia s-a arătat de-a lungul întregii vieţi pământeşti a Domnului. Ea a început încă de la Naşterea Lui, fiindcă El S-a născut drept cel mai smerit, cel mai simplu om, cel mai nebăgat în seamă – S-a născut într-o peşteră pentru animale, a fost pus în iesle. Iar după aceea, întreaga viaţă, oare nu a dat nenumărate pilde de smerenie? Când Irod s-a aprins de mânie, a vrut să-L ucidă pe Mântuitorul Nou-Născut, şi i-a trimis pe ostaşii săi să-i omoare pe pruncii din Bethleem, oare Domnul n-ar fi putut trimite o legiune de îngeri dintre legiunile pe care le avea întotdeauna la îndemână, oare nu l-ar fi putut doborî pe Irod? Bineînţeles că ar fi putut, însă a preferat să dea dovadă de smerenie şi a fugit de mânia lui Irod în Egipt. Şi în continuare câtă smerenie a arătat în viaţa Sa, mergând 200 de kilometri pe jos până la Ierusalim la prima chemare a celor cărora le trebuia ajutorul Lui, şi asta neavând unde să-Şi plece capul! Oare n-a dat o neobişnuită, desăvârşită pildă de smerenie spălând picioarele Ucenicilor Săi? Aceasta este cea mai adâncă smerenie. Iar despre smerenia de care a dat dovadă înainte de judecată şi după judecată, când a fost dus pe Golgota, răstignit pe Cruce, nu îndrăznesc să vorbească buzele omeneşti, atât de mare, atât de nemăsurată este aceasta.
***
Să ne ferim de vorbirea de rău, de osândire şi de calomnie. Să ne ferim de neruşinarea care există peste tot în jurul nostru. Nu vedeţi peste tot pe străzi femei pe jumătate dezbrăcate? Nu e asta neruşinare? Nu e o necurăţie atunci când o femeie creştină ia parte la asta? Cu siguranţă că da. Ascultaţi ce-i spune Apostolul Pavel ucenicului său, Timotei, despre cum trebuie să se îmbrace femeile: Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu (I Timotei 2, 9-10).
***
Dacă credința în Dumnezeu și dragostea față de El este întâia și cea mai mare poruncă a Legii, dacă a doua poruncă despre dragostea față de aproapele izvorăște din prima și dacă dragostea față de aproapele își ia puterea din dragostea pentru Dumnezeu, atunci aceasta înseamnă că, pentru a se mântui cineva, trebuie să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima sa, pentru că aceasta este întâia și cea mai importantă poruncă a Legii. Dar ce înseamnă mântuirea? A se mântui cineva înseamnă să moștenească viața veșnică, să intre în Împărăția lui Dumnezeu și să devină cetățean al acestei Împărății. Dar ce este Împărăția lui Dumnezeu și ce este viața veșnică? Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos le-a spus evreilor un cuvânt minunat. Cum că toți trebuie să mănânce Pâine cerească, iar Pâinea cerească este Trupul Său, pe care El îl dă pentru mântuirea lumii și pentru ca să aibă viață. „Amin, amin zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53). Dar care viață? Viața cea veșnică! Nu veți avea viață veșnică, nu veți deveni cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu și nu se va mântui sufletul nostru. Poate exista ceva mai clar decât acest cuvânt? Dacă nu credem cu toată inima în Dumnezeu, dacă nu ne botezăm, dacă nu ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele lui Hristos, atunci nu există mântuire pentru noi. Vedeți că numai faptele bune nu ajung?
***
Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbea: „Umblați în lumină, până când este lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul”. Până când ne luminează în această viață lumina lui Hristos, până când auziți sfintele cuvinte ale Evangheliei și ale poruncilor lui Hristos, până când v-a învrednicit Domnul să frecventați Sfânta Biserică, umblați în această lumină. Pentru că lumina aceasta se va stinge pentru voi când va veni ceasul morții, și după mormânt nu mai există pocăință, și veți primi răsplătirea pe care o meritați. Așadar, umblați în lumină atâta timp cât este lumină, ca să nu se stingă pentru voi și să nu vă cuprindă întunericul veșnic, de moarte. Sfântul Apostol Pavel spune: „Astăzi este timpul bineplăcut, astăzi este zi de mântuire”. Iată, acum, până când suntem vii, este pentru noi timpul bineplăcut, timpul mântuirii! Acum trebuie să ne gândim la mântuirea noastră și să ne pregătim de viața veșnică. Așa se pregătesc toți creștinii, toți cei care-L iubesc pe Hristos.
***
Dumnezeu, de multe ori vorbeşte prin cuvintele Sfintei Scripturi şi aceasta se întâmplă aşa: omul plin de credinţa în Hristos, plin de dragostea către El, citeşte cu smerenie, adunându-şi cu totul mintea asupra lucrurilor pe care le citeşte – citeşte cuvintele Sfintei Scripturi, şi, deodată, unele dintre cuvintele acestea îi pătrund mintea ca un fulger, şi îşi dă seama cu frică şi cu cutremur că Însuşi Dumnezeu îi
vorbeşte prin cuvintele Sfintei Scripturi. Despre aceasta dă mărturie freamătul neaşteptat care pătrunde în sufletul lui.
***
Iubiți lumina, tindeți spre lumină, precum tot ce este bun, curat și viu tinde spre ea. Nimeni dintre voi să nu fie asemenea acelor necuvântătoare care nu iubesc lumina și trăiesc în întuneric, precum cucuvelele, liliecii și broaștele! Iubiți voi oare lumina lui Hristos? Numai în această lumină putem parcurge calea noastră pământească. Însuși Domnul Iisus Hristos ne-a spus: Umblați atâta timp cât este lumină. Grăbiți-vă, grăbiți-vă să mergem în lumină, nu vă pierdeți viața voastră fără lumină, în întunericul viciilor și al plăcerilor, pentru că toți sunteți chemați la lumină.
***
Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ. Dacă nu ducem această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormânt – şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei judecăţi particulare, prin care trece orice adormit. Ce înseamnă această judecată particulară? Înseamnă că sufletul, ieşind din trup şi recunoscând că ţine de lumea duhovnicească, după ce ajunge în această lume luminoasă simte puternic faptul că nu e potrivit cu ea, simte întunericul şi apăsarea păcatului, împiedicarea şi orbirea sa duhovnicească, ceea ce îi pricinuieşte grele suferinţe şi mustrări de conştiinţă, ca urmare a vieţii netrăite cum se cuvine.
***
Trăind pe pământ în trup, sufletul păcătosului priveşte trupeşte şi sufleteşte, nu duhovniceşte, şi tot ce îl înconjură, chiar şi pe sine însuşi – iar înţelegerea duhovnicească a propriei fiinţe şi a vieţii sale păcătoase îi e închisă, nu este trează, şi se descoperă abia după ieşirea din trup. Atunci, în lumina veşniciei, începe să se desfăşoare tot zapisul faptelor săvârşite, iar ele încep să mustre, să certe şi să ardă sufletul, arătând întregii lumi duhovniceşti toată urâţimea, toată sărăcia, toată nelegiuirea vieţii pământeşti a păcătosului.
***
Sfinții Părinți, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înțeles căile prin care păcatul se dezvoltă în inima omenească, ne învață că toate patimile sunt legate între ele în chip nemijlocit – altfel spus, dacă nu biruim o patimă grosolană, aceasta naște în inimă altă patimă, mai subțire, iar împreună atrag o alta, și așa mai departe. Această legătură nedespărțită dintre patimi poate fi comparată cu un lanț greu, în care suntem cu toții strâns înfășurați și pe care trebuie să îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capăt, ci de la început. Postul a fost rânduit tocmai pentru că lăcomia pântecelui este începutul acestui lanț, temeiul dintâi al tuturor celorlalte patimi ale noastre. Dacă omul se îmbuibă întotdeauna, dacă este întotdeauna peste măsură de sătul, dacă se îndoapă mereu cu mâncăruri gustoase, dulci, și mai ales dacă bea mult vin, lăcomia pântecelui atrage după sine curvia – iar curvia este o patimă josnică și atât de scârboasă, încât nici măcar nu trebuie să se pomenească între creștini, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (Efeseni 5, 3). După ce mâncăul cade în curvie, ce se va întâmpla? Va avea nevoie de bani ca să țină amante, și încă de bani mulți. Sufletul lui va arde să dobândească din ce în ce mai multe bunuri pământești, cu care să atragă femeile desfrânate. Cu alte cuvinte, va fi cuprins de patima iubirii de argint, a dragostei de bani – iar aceasta este, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Timotei, rădăcina tuturor relelor (l Timotei 6, 10). Iar dacă omul cu burta ghiftuită, care duce o viață de curvie, își fixează drept scop dobândirea bogăției, cade negreșit și în patima mâniei, începe să fie iritat, mânios, să înjure, să blesteme, să-i urască pe toți câți stau în calea planurilor lui josnice. Deseori însă, ca să-l oprească pe un astfel de om din calea păcatului, Domnul îi trimite boli grave sau ruină financiară, îl face să cunoască înjosiri adânci sau moartea celor apropiați. Și atunci își intră în drepturi următoarea patimă – întristarea, întristarea este marea cădere cu duhul care urmează după eșecurile de tot felul suferite în viață – și dacă în întristarea sa omul nu-și amintește de dragoste, de faptele bune, de Dumnezeu, cade negreșit în următoarea patimă – deznădejdea. Aceasta pune o pecete grea asupra sufletului. Pe om nu-l mai interesează nimic, i se pare că degeaba se ostenește, încetează să se mai roage, se depărtează de Biserică. Deznădejdea adâncă duce nu rareori chiar la sinucidere.
