Cu mândria, cu egoismul, ușor se poate vătăma cineva. Vezi aceasta chiar și la șerpi. Pe viperă o poți omorî cu ușurință. Fiindcă are venin, stă acolo, ridică capul, mișcă limba ca foarfecile și provoacă. Are încredere de sine; este sigură pe sine. De aceea apuci înaintea ei, iei o piatră și o omori. Pe când ceilalți șerpi, de îndată ce-i vezi, pleacă.
*
Când se lovesc două pietre tari, scot scântei. Dar când una este moale, oricât de tare ar fi cealaltă, nu ies scântei. Tot astfel și cu oamenii. Cel smerit este piatră moale. Într-un dispută cel smerit cedează și nu se face pagubă.
*
Dacă se va afla un monah deznădăjduit, în înțelesul cel bun, și va spune: „Dumnezeul meu, nu sunt vrednic să mă rog eu pentru lume”. Și nu face rugăciune pentru lume, fiindcă se simte nevrednic. Iar dacă va uita și va face o rugăciune pentru lume, această rugăciune prinde mai mult decât toate rugăciunile din lume.
*
Mai demult, când cineva făcea o greșeală, un păcat, exista rușine. Acum însă nu mai există. Vine diavolul nesimțirii, ne adoarme și apoi face din noi orice vrea el. De aceea trebuie mai întâi să intre în om neliniștea cea bună.
*
Dacă facem privegheri, metanii, toate cele călugărești, să presupunem, și nu există duh călugăresc, toate se pierd.
*
Dacă cineva se iubește pe sine, se izolează de Dumnezeu. Pune izolație.
*
De obicei gândurile vin din afară, ca niște telegrame. Doar când omul ajunge într-o stare rea, atunci gândurile sunt ale lui. Atunci produce curent singur.
*
Darul discernământului îl dobândim ultimul. Discernământul este coroana tuturor virtuților. Este cununa pe care Dumnezeu o dăruiește nevoitorilor la sfârșitul luptelor. Noi să ne străduim să trăim potrivit poruncilor lui Dumnezeu, iar El ne va da tot ce avem nevoie pentru mântuirea sufletului nostru.
*
Este nevoie de discernământ atunci când urăm cuiva Pocăinţă bună! Când o spui cuiva care este un om „bun” al Bisericii, care are oarecare fapte bune exterioare, este ca și cum l-ai ocărî. „Ce-mi spune ăsta?” se gândește în sinea sa. „Ce sunt eu? Vreun răufăcător și-mi urează Pocăinţă bună?”. În timp ce pocăința este de trebuință fiecăruia dintre noi pentru a ne mântui.
*
Mai bine risipitor, decât iubitor de argint. Cu economisirea s-ar putea să greșesc. Ca să-mi ajungă rahatul pe care-l dădeam ca tratație la lume, tăiam bucățile în două. Dar rahatul nu-mi ajungea niciodată. Însă când am început să-i rog să ia câte două bucăți, ei, atunci îmi și prisoseau bucățile de rahat. Familistul însă are datoria de a face economie, fără stres, ca să-și ajute copiii.
*
Adevărata și desăvârșita smerenie este atunci când omul ajunge la o astfel de stare, încât să vrea să se mândrească și să nu poată.
*
Dragostea nu obosește.
*
Oamenii devin ca niște roboți. Nu mai au judecată. Peste puțini ani doar cei care se ocupă cu cercetarea vor mai avea judecată. Ceilalți vor deveni ca niște roboți.
*
Nu suntem de vină pentru gândurile rele ce vin asupra noastră. Greșim numai atunci când le primim. Nu ajunge că ne supără, să mai fim și vinovați pentru ele?
*
De aceea Dumnezeu ne dă rațiunea, ca să ajungem la starea de a opri rațiunea.
*
Cu cele pe care le văd și le aud, aș fi înnebunit, dacă nu le-aș fi înfruntat cu gândul că ultimul cuvânt îl are Dumnezeu.
*
Temelia vieții duhovnicești sunt gândurile bune.
*
Cinste se cuvine atât copiilor, cât și părinților care vin împreună în Sfântul Munte.
*
În Schitul Românesc Prodromu era un frate începător foarte ascultător. Nu spunea niciodată nu. Oricine avea nevoie, pe acesta îl lua. Într-o zi, de vreme ce prin ascultare s-a nevoit să nu spună nimănui nu, s-a așezat după-amiază pe bordura bisericii, căci era obosit. Asta a fost. Acolo s-a săvârșit. Când părinții l-au găsit mort, au început să spună: „Dar înainte cu 10 minute era cu mine la grădină”. „Acum o oră era cu mine la pescuit”. Altul fusese ajutat de frate la brutărie, altul în altă parte. Atunci au înțeles de ce murise fratele. Cu siguranță, fratele s-a dus în Cer, dar după aceea cum o scot la capăt cu Dumnezeu cei responsabili din mănăstire?
*
Am mers odată și am vizitat un monah vecin. Nu-l vizitasem niciodată. Era un monah bun și nevoitor.
– Sunt bătrân de acum, spunea el, în curând voi muri și nu am făcut nimic în viața mea. Toți oamenii fac câte ceva în viața lor. Când se înfățișează înaintea lui Dumnezeu, ceva tot vor avea. Pe când eu nu am nimic.
Și în timp ce zicea acestea, lacrimi curgeau din ochii săi.
– Toate câte le facem, i-am răspuns eu, le facem ca să ajungem la această concluzie, la acest nimic. Oricâtă nevoință am face, la acest final trebuie să ajungem, și anume la convingerea că suntem un nimic. Și de vreme ce ai ajuns la acest final, ce nevoie mai ai de celelalte?
Și acestea le spunea, deși era nevoitor.
Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.
