A venit cineva și m-a întrebat: Să devin monah? Mi-a spus câteva lucruri și mi-am dat seama că nu este bun de monah. I-am răspuns să nu se facă. După un timp s-a întors la viața de vagabond. De vreme ce mi-ai spus să nu devin monah…, îmi spune el. Da, fiule, dar nu ţi-am spus să devii vagabond. Altuia care m-a întrebat, i-am răspuns: Să devii monah. Ești bun de monah. După un timp a venit înecat de problemele lui. De ce mi-ai spus să devin monah?, m-a întrebat.
*
Este foarte trist faptul că unii egumeni au ajuns directori de întreprinderi. Se zbat ca să se facă treburile lor. Aici însă nu am venit pentru astfel de lucruri. Să nu uităm scopul nostru. Am mers și eu la o mănăstire. Acolo l-am văzut pe egumen umblând prin mănăstire să vadă dacă se fac bine slujirile. În loc să se roage în chilia sa pentru fiii săi duhovnicești, pierde timpul cu lucruri lipsite de importanță.
*
Dacă vizitatorii care vin la mănăstire au pretenții lumești, mai bine să meargă la o unitate militară sau spital. Acolo le vor vedea pe toate frumoase și puse în rânduială. În Sfântul Munte însă va trebui să caute numai viața duhovnicească.
*
Mulți care au plecat de la mănăstirea lor s-au căit și au ajuns nefericiți.
*
În pustie, la începutul Postului, deschizi mai întâi mormântul și abia apoi începi să postești. La mănăstire există un pogorământ. Aici însă păzești legile (ascetice) până la moarte.
*
Oamenii săraci, care sunt lipsiți și nu au ce să mănânce, dacă nu cârtesc, vor avea aceeași răsplată cu părinții care pustnicesc pe Athon sau la chiliile lor. Deoarece aceștia fac asceza cu voia lor și aceasta ușurează mult osteneala lor. Eu, de pildă, chiar dacă fac ceva, o fac cu voia mea și aceasta mă face să nu simt prea mult greutatea. Pe când acești nefericiți flămânzesc, fără să dorească aceasta și suferă mult. De aceea Dumnezeu se poate să le dea și mai multă răsplată decât pustnicilor.
*
Dacă aș fi putut să găsesc vreo gaură, vreo peșteră, aș fi mers să mă ascund în ea, ca să mă bucur de călugăria mea.
*
Unii monahi care au lepădat rasa, s-au întors cu pocăință în Sfântul Munte și s-au săvârșit în pace. Aceștia au avut intenție bună atunci când au venit la mănăstire, dar nu au fost ajutați. Aceasta au pătimit-o mulți. Vin cu multă intenție bună, dar nu găsesc pe cineva care să-i povățuiască și să-i sprijine. Și apoi ajung unde ajung… Dar pentru aceștia toți Dumnezeu folosește uneori un mod smintitor, ca să-i aducă înapoi în Sfântul Munte și mor în pace. Ar fi fost o nedreptate a Proniei dumnezeiești, dacă Dumnezeu nu ar fi adus pe acești oameni înapoi lângă El. Fiindcă au avut intenție bună atunci când au pornit, și Dumnezeu nu uită asta.
*
Cea mai mare încercare prin care trec ceilalți este pentru noi cel mai bun medicament. Eu, orice aș suferi, când mă gândesc cât de mult suferă acești oameni, spun Slavă lui Dumnezeu! Aș fi putut să fiu și eu un paralizat și să nu pot să mă mișc. Ce aș fi făcut atunci? Slavă lui Dumnezeu! Acum sunt ca un împărat.
*
Viața noastră monahală trebuie să fie o doxologie neîncetată adusă lui Dumnezeu.
*
Atunci când Dumnezeu vestește de mai înainte, omul trebuie să ia aminte. Căci dacă omul rămâne nepăsător și se schimbă (în rău), atunci și Dumnezeu Se schimbă. Sfârșitul lucrului prezis de Dumnezeu depinde și de om.
*
Să trăiești durerea ta ca și cum nu ar exista.
*
Atunci când mă aflam în obște (Mănăstirea Esfigmenu), am spus unui duhovnic că vreau să merg în pustie și mi-a spus: „Acum ai nevoie de smerenie. Să mergi mai întâi la o mănăstire de sine, ca să ai faimă de monah cu viață de sine”.
*
Astăzi vin mulți să se facă monahi, dar nu există plămadă. Ne-am abătut de la tradiție. Nu ne străduim să ne asemănăm Sfinților. Trebuie să ne comparăm cu Sfinții. Nu trebuie să privim la cei care au patimi mari sau mici și să ne comparăm cu ei.
*
Cu cât te ostenești mai mult, cu atât mai multă bucurie și Har vei primi de la Dumnezeu.
*
Când Dumnezeu dăruiește dragostea Sa unui om, acesta nu rezistă și cade la pământ. Atunci nu mai cere nimic altceva; vrea doar să le lase pe toate și să se închidă într-o peșteră.
*
Trebuie să cunoaștem că atacul venit prin lucrarea demonică este într-un fel darul lui Dumnezeu către cel ce a păcătuit, ca să se pocăiască, să se smerească și să se mântuiască. Însă când există împietrire și lipsă de pocăință, atunci nu mai este luptat de diavolul, fiindcă Dumnezeu vede desăvârșita lui împietrire.
*
Mai demult rosteam Rugăciunea lui Iisus, dormeam și Rugăciunea continua. Mă trezeam și Rugăciunea nu se oprea. Acum trăiesc problemele lumii.
*
Astăzi vin mulți tineri cu interes. Nu sunt curioși, ci caută pildă. De aceea noi trebuie să fim așa cum vrea Dumnezeu, ca să se folosească și cei care vin la noi, căci altfel vom da seamă pentru cei care vin la noi și se vatămă sau nu se folosesc.
Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.
