Inima mea nu o dau nimănui. Am dat-o uneori și au spus: „Ce inimă frumoasă!”. Dar apoi au folosit-o la spart nuci.
*
Aruncați greutatea cea mai mare a nevoinței pe rugăciune. Rugăciunea este barometrul nostru duhovnicesc. Faceți din întreaga voastră viață o rugăciune către Dumnezeu.
*
Să avem statornicie în nevoința noastră. Să nu fim ca torentul care odată revarsă apă, iar altădată se usucă. În felul acesta trecătorul nu află apă să bea.
*
Altul face minuni și ispititorul îi aduce gânduri că nu există Dumnezeu.
*
Lepădarea de sine lipsește de la monahii de astăzi. De aceea nu înaintăm duhovnicește și nu trăim precum Sfinții Părinți.
*
Un monah i-a spus Starețului că în fiecare an, după Paști, face un pelerinaj în Sfântul Munte. Starețul într-un chip plăcut, dar totodată cu finețe, și-a arătat dezaprobarea sa, spunându-i: „Îți iei concediu?”.
*
La o mănăstire de maici i s-a oferit Starețului cafea. Deasupra mesei era întinsă o față de masă frumoasă, albă, brodată și călcată. Starețul, ca să le învețe pe monahii simplitatea în chip practic, a vărsat mai întâi cafeaua pe toată masa, după care a împăturit fața de masă, ca să se murdărească și mai mult, și a spus: „Acum, Maică Stareță, lăsați metanierele și mergeți să spălați și să călcați fața de masă.
*
Ce înseamnă voia proprie pentru călugăr! Era unul într-o chinovie și mereu o făcea pe bolnavul și nu făcea nimic. De îndată ce a plecat și a luat o chilie, nu se mai oprea. De unde găsește această putere? Altul la mănăstirea sa era mereu plin de gânduri și împotriviri. De îndată însă ce l-au pus proestos și a preluat inițiativa, și-a făcut din conacul său palat.
*
Să primim toate încercările cu smerenie și răbdare.
*
Dumnezeu nu cere de la noi nimic altceva decât inimă curată.
*
Mai bine să izbucnească o furtună neașteptată într-o obște, căci cu antibiotic se rezolvă, decât să existe mereu zecimi.
*
Fratele începător de mănăstire, ca să sporească, trebuie să uite lumea și mereu să-și amintească cinstea pe care i-a făcut-o Dumnezeu, că adică din om să vrea să-l facă înger. Să aibă mărime de suflet, smerenie, duh de nevoință, căci fără acestea este ca o roată pătrată ce are nevoie mereu de a fi împinsă pentru a se mișca. Pe când dacă este rotundă, îi dai una și se rostogolește.
*
Noua cântăreață la strană mai bine să aibă puțină sfială, decât obrăznicie. Sora începătoare, cea mică, să nu meargă înainte la psalmodie, ci să stea puțin în spate. Toți călugării tineri cântă lumește. De vreme ce nu știu ce este călugăria, de unde să știe cum este psalmodierea călugărească?
*
Mărime de suflet fără smerenie și dragoste nu există. Mărimea de suflet are dorința de a trăi în ascuns. Altfel apăsăm pe celălalt buton, pe egoism. Există atâta diferență între mărime de suflet și egoism, câtă este între pocăință și căință. Iuda s-a căit din egoism. Petru s-a pocăit și a plâns cu amar din mărime de suflet.
*
Când cineva trăiește duhovnicește, i se deschid ochii sufletului și chiar și cele mai mici greșeli le vede foarte mari și se scârbește de sine însuși. Atunci simte în același timp și mângâiere duhovnicească, fiindcă se smerește și vine Harul lui Dumnezeu.
*
În timp ce în viața duhovnicească se străduiește nevoitorul să-și vadă toată necurăția ce se află înlăuntrul său, în viața lumească încearcă să o ascundă, ca să pară bun omul cel din afară. Creează șabloane de purtare exterioară, ce devin material izolant, perete; de aceea nu vine înlăuntru dumnezeiescul Har.
*
Starețul spunea ca o pildă: „Când primesc urâtul, mă simt frumos. Iar când alung urâtul, mă simt urât”. Prin aceasta voia să spună că atunci când primește nedreptatea, se simte frumos, dar atunci când își caută dreptatea, se simte urât.
*
Când nu te îndreptățești pe tine însuți, atunci primești toată bucuria lumii. Însă când vrei să te îndreptățești, atunci nu afli odihnă.
*
Cu cât ne dorim ca ceilalți să se poarte mai bine cu noi, cu atât nu ne iau în seamă. Însă atunci când ne smerim, lucrurile se schimbă.
*
Întristarea este patimă, atunci când Hristos lipsește din ea.
*
Cum vom dobândi râvnă? Atunci când va fugi râvna cea rea, adică invidia.
*
Pustnicii au trăit în peșteri fără lumini. Acolo au văzut lumina lui Hristos. Noi, dacă vom căuta odihnă, lumini, vom avea „lumini lumești”.
Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.
