Cuvioasa Teodora de la Sihla

Această floare duhovnicească de mare preț și mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători-Neamț, din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ștefan Joldea Armașul, avea dregătorie ostășească, așa cum și numele îl arată, fiind paznic al Cetății Neamțului și “armaș”, adică făcător de arme pentru cei ce apărau vestita cetate a Moldovei. Iar mama sa, al cărei nume nu ne este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă și de buna creștere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora și Maghița (Marghiolita).

Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită, a fost căsătorită de către părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Dar, neavând ei copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Mirele ei Iisus Hristos încă din copilărie, ea ardea de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o îndemna atât duhovnicul și firea ei singuratică, cât și râvna pentru rugăciunea de taină și amintirea marilor sihaștri, vechii ei sfătuitori ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile și munții din ținutul Neamț. Astfel, fericita Teodora a îmbrățișat cinul monahal la Schitul Vărzărești-Vrancea, iar după doi ani și soțul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor. Așa a binevoit Dumnezeu să-i povățuiască pe amândoi pe calea sfințeniei și a mântuirii.

Fiecare călugăriță din schitul în care fusese primită fericita se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora, fiind aleasă și întărită de harul Duhului Sfânt, întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia și cu nevoința duhovnicească. Dar, după câțiva ani, năvălind turcii în părțile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzărești. Atunci toate surorile din obște s-au risipit în pădurile din partea locului, așteptând să treacă primejdia și mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut și Cuvioasa Teodora. S-a retras în munții Vrancei împreună cu stareța ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post și rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig și tot felul de încercări.

Răposând stareţa ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, a părăsit munţii Vrancei şi s-a retras în părţile Neamţului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria şi Sihla. După ce, mai întâi, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredinţată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieţii pustniceşti, iar, de nu va putea suferi ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de călugăriţe.

Aşa a ajuns fericita Teodora în munţii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, care se afla aproape de schit şi de peştera care îi poartă numele. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăţie mulţi ani, ostenindu-se singură în post şi rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă.

După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi nevoinţei a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt.

Năvălind turcii să prade mănăstirile şi satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peşterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieţii sale. Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.

După zeci de ani de viețuire pustnicească, Sfânta Teodora a ajuns aproape de sfârșitul vieții și cunoscând că o cheamă Hristos la cereștile locașuri, unde este odihna și desfătarea tuturor sfinților, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtășească cu Preacuratele Taine, înainte de obștescul sfârșit. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a băgat de seamă că păsările luau fărâmituri de la trapeza mănăstirii și le duceau spre Sihla, așa că a trimis doi frați să vadă unde anume se duc, căci gândea că trăiește în munții Sihlei un sihastru sfânt.

Astfel mergând cei trimiși, i-a prins noaptea și, rătăcind în pădure, se rugau și așteptau să se facă ziuă. Apoi, observând înaintea lor o rază de lumină, ce se ridica ca un stâlp la cer, s-au apropiat și au văzut o femeie luminată la chip, înălțată de la pământ și rugându-se cu mâinile în sus. Era Sfânta Teodora. Atunci cuvioasa, cunoscând venirea lor, a mulțumit lui Dumnezeu, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, că m-ai ascultat!” Apoi a zis celor doi frați: „Nu vă temeți, fraților, căci sunt o smerită roabă a lui Hristos! Dar mai întâi aruncați-mi o haină să mă îmbrac, că sunt goală!”

Apoi, chemându-i, le-a spus viața și sfârșitul ei apropiat și le-a poruncit, zicând: „Coborâți la Sihăstria și spuneți egumenului să trimită pe duhovnicul Antonie și pe ierodiaconul Lavrentie cu Trupul și Sângele lui Hristos!” Iar ei i-au spus: „Cum să ajungem la schit noaptea, căci nu cunoaștem drumul?” Atunci Sfânta Teodora le-a răspuns: „Mergeți după lumina care se vede înaintea voastră și numaidecât veți ajunge!”

Călăuziți de această lumină cerească, frații au ajuns repede la schit la miezul nopții, pe când toca de Utrenie. Iar dimineață s-au întors la peșteră cu ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie, aducând Preacuratele Taine. După ce Sfânta Teodora și-a făcut cuvenita spovedanie și și-a destăinuit viața, ostenelile și ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieștile Taine și a rostit ultimele sale cuvinte, zicând: „Slavă Ție, Doamne, pentru toate!” În clipa aceea Cuvioasa Teodora și-a dat fericitul ei suflet în brațele lui Hristos. Iar trupul ei purtător de bună mireasmă a fost prohodit și așezat cu cinste de cei doi părinți în peștera în care s-a nevoit.

Vestea despre viața, nevoința și mutarea la cele cerești a Sfintei Teodora s-a răspândit repede în toate mănăstirile și satele din Moldova și chiar dincolo de hotarele ei. De aceea alergau la sfintele ei moaște din peșteră călugări și credincioși de prin sate, mai ales cei bolnavi, și se vindecau de suferințele lor, căci trupul ei preamărit cu neputrezirea era izvorâtor de bună mireasmă și făcea minuni. Unii sărutau sfintele ei moaște; alții își așezau bolnavii pe racla ei, iar alții se spălau cu apă din “Fântâna Sfintei Teodora” și primeau ajutor și mângâiere.

Moaștele Cuvioasei Teodora, numită și “pământeana”, au stat în peștera ei de la Sihla ca la 100 de ani, bucurându-se de mare cinste, mai mult decât alți sfinți români. Apoi ctitorii schitului Sihla din familia Cantacuzino, înnoind schitul, au mutat moaștele Sfintei Teodora din peșteră în Biserica de lemn, unde se închinau credincioșii.

După anul 1830, moaștele Sfintei Teodora au intrat în posesia familiei Sturza, care le-a așezat în raclă de argint și le-a dus în Biserica satului Miclăușeni-Iași, zidită de ei. Iar în anul 1856, moaștele Sfintei Teodora au fost date Mănăstirii Pecersca din Kiev în schimbul unor veșminte arhierești și preoțești din fir, fiind depuse în peșterile de acolo, unde se află și astăzi. La racla Sfintei Teodora este scris în limba slavonă: Sveti Teodora Carpatina. Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei, spre întristarea noastră a tuturor.

Aceasta este pe scurt viața Sfintei Teodora de la Sihla și acestea sunt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numărându-se în cetele sfinților din cer și fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată țara noastră. Credincioșii din Moldova o cinstesc ca sfântă de la început și merg adeseori în pelerinaj la peștera și chilia ei de la Schitul Sihla.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe Sfânta Teodora de la Sihla, trecând-o în rândul sfinților, cu zi de prăznuire în calendar la 7 august.

Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi toți, împreună cu țara și poporul cel binecredincios. Amin.

Notă. În tradiția locului și în unele însemnări se spune că fericitul ieromonah Eleodor, de la Poiana Mărului – Vrancea, fostul ei soț din tinerețe, auzind că Sfânta Teodora s-a nevoit în Munții Sihlei, a venit să o vadă. Dar, auzind că a răposat, s-a închinat la peștera unde se aflau moaștele ei și a rămas la Schitul Sihla până la obștescul său sfârșit, săvârșind adeseori Sfânta Liturghie, fie în peșteră, fie în Biserica mică de lemn de sub stânci.

Total
91
Shares
Previous Post

Mic dicționar al Postului Sfintei Mării

Next Post

Acatistul Cuvioasei Teodora de la Sihla

Related Posts