Deja sfârșit de iunie… După ce, la începutul lunii, am prăznuit Pogorârea Sfântului Duh și praznicul Sfintei Treimi, apoi am cinstit așa cum se cuvine Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și le-am transmis gândurile noastre bune și pline de nădejde creștină celor care și-au sărbătorit ziua de nume, calendarul ortodox continuă să „presare” în continuare Sfinți, Cuvioși și Mucenici, care să ne fie călăuze și pilde demne de urmat pe calea mântuirii. „Strâmtă este poarta Raiului, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află”, ne spune Biserica, însă partea bună este că Sfinții, oameni ca și noi, trăitori în această lume, au reușit să cucerească Împărăția Cerurilor și de acolo ne „ajută” să ne transformăm viața și să le urmăm viețuirea.
Unul dintre acești oameni care au atins cu smerenie măsura sfințeniei și s-au despătimit este și Cuviosul David din Tesalonic, ale cărui Sfinte Moaște se păstrează astăzi într-un mic paraclis din interiorul Bisericii mănăstirii ocrotită de Sfânta Teodora, aflată în Tesalonic. Spre deosebire de ceilalți Sfinți, martiri sau mărturisitori ai lui Hristos, Sfântul David și-a asumat o nevoință aparte – a stat într-un migdal nemișcat, înfruntând vremea, părerile celor din jur și toate ispitele diavolului. Aflați viaţa lui în rândurile de mai jos!
Cine sunt stâlpnicii?
Sinaxarul Bisericii noastre este o comoară nesfârșită și neprețuită deopotrivă. E locul în care aflăm de Sfinți care au îndurat arderi în foc, schingiuiri și chinuri de tot felul, Sfinți care au îmblânzit animalele și le-au devenit prieteni sau de Sfinți care au ales să-și facă rugăciunea într-un mod mai rar întâlnit: urcându-se pe stâlpi înalți, motiv pentru care tradiţia Bisericii noastre i-a numit „stâlpnici”. Calendarul Bisericii noastre cunoaște un număr impresionant de stâlpnici, printre care se numără Sfântul Simeon Stâlpnicul, primul stâlpnic autentic, Sfântul Daniil, care s-a nevoit pe coasta europeană a Bosforului, sau Sfântul Alipie, pomenit de Biserică pe 26 noiembrie, care a trăit 53 de ani pe un stâlp, stând ca și cum ar fi fost pironit pe Cruce.
Această formă de ascetism a apărut în Siria, în prima jumătate a secolului al V-lea. Stâlpnicul trăia într-un spațiu strâmt fără acoperiș, unde a putut sta doar în picioare sau îngenunchiat (fără să aibă loc pentru a se alungi), în bătaia soarelui, a vânturilor, a ploii și sub privirile oricărui trecător, după cum citim și în Acatustul închinat Sfinților stâlpnici: „Bucurați-vă, Mucenici ai vieții sihăstrești; Bucurați-vă, cei ce ați îndurat ploaie, vânt, ger și arșiță; Bucurați-vă, cei căliți în focul luptelor duhovnicești; Bucurați-vă, lipsiți de bunăstarea material”.
Mâncarea stâlpnicului este doar aceea pe care oamenii vor să i-o urce, cu ajutorul unei scări sau a unei frânghii. Sfântul Efrem Sirul spunea într-una dintre operele sale că Sfinții stâlpnici stau la slujbă până foarte târziu şi se scoală foarte devreme pentru rugăciune: „toată ziua şi toată noaptea îndeletnicirea lor este slujba. În loc de tămâie, pe care nu o au, curăţia lor e înfrânarea. În loc de lăcaşul Bisericii, se fac ei înşişi temple ale Duhului Sfânt. În loc de Altare, au minţile lor. Iar drept jertfe sunt aduse dumnezeirii rugăciunile lor, bineplăcute Lui în toată vremea”.
Sfântul din migdal
Un astfel de Sfânt care și-a propus o nevoință altfel, realizată „la înălțime”, în adevăratul sens al cuvântului, este și Cuviosul David din Tesalonic. S-a născut în secolul al V-lea, în timpul împăratului bizantin Iustinian I și a trăit în orașul Tesalonic din Grecia. Încă de mic a fost atras de nevoința sihaștrilor și de viețuirea lor aleasă. Crescând, a hotărât să se lepede de lume, și-a lăsat rudele, dar și toți prietenii în urmă și s-a dus în mănăstire. A intrat ca monah în mănăstirea Sfinților Mucenici Teodor și Mercurie, care se mai numea „Cunuliaton” sau „a celor cu glugă”. Aici se concentra foarte mult pe dobândirea și păstrarea liniștii sufletești, dând dovadă de înfrânare și smerenie mai mult decât toate celelalte, știind îndeajuns de bine că toate ispitele lumești l-ar fi deviat de la parcursul său duhovnicesc.
În mănăstire citea mereu Scripturile, postea, se ruga zi și noapte și admira viaţa Sfinților stâlpnici Simeon şi Daniil. Dorind să îi urmeze pe acești mari Sfinţi ai Bisercii, s-a urcat într-un migdal unde și-a făcut „cuib” pe o creangă. A promis să nu coboare de acolo decât după trei ani, îndurând toate ispitele, după cum citim în viața lui: „acolo se pustnicea cu îngăduire şi cu minunată răbdare, muncindu-se de vânturi, de ploi şi zăpezi, arzându-se de căldura soarelui din timpul verii şi de alte strâmtorări chinuindu-se cumplit. Se mişca totdeauna pe creanga copacului şi nu avea odihnă niciodată, muncindu-se de ploi, de vânturi şi chinuindu-se cumplit de zăpadă”.
Din acel loc predica Evanghelia, sfătuindu-i și alinându-i pe cei care veneau la el. Pentru viața sa curată a primit darul de a izgoni diavolii și de a-i vindeca pe cei bolnavi. Chemat la Constantinopol în fața împăratului Iustinian pentru a fi numit eparh al Tesalnicului, Sfântul David și-a pus în palme cărbuni aprinşi şi tămâie şi a tămâiat timp de o oră fără să se rănească la mâini. Spre sfârșitul vieții a locuit într-o chilie modestă din apropierea Tesalonicului și a trecut la cele veșnice în anul 540. După dorinţa sa, trupul Cuviosului a fost îngropat în Mănăstirea Aproiton. Apoi, în vremea stăpânirii casei de Montferrat asupra Tesalonicului, Moaştele sale au fost duse în Italia. În 1236 sunt consemnate ca găsindu-se la Pavia, unde au şi rămas până în anul 1967. Pe 16 septembrie 1978, Sfintele sale Moaște au fost mutate în Biserica Mănăstirii Sfintei Teodora din Tesalonic. Mulțime de credincioși vin în pelerinaj în fiecare zi pentru a se închina Sfintei Teodora și Sfântului David deopotrivă.
Asemenea lor, să îl rugăm și noi pe Sfântul David să mijlocească pentru iertarea păcatelor noastre, pentru vindecarea de toate bolile sufletești și trupești, pentru vederea lucrurilor și a faptelor bune din lumea care ne înconjoară şi pentru întărirea noastră în credinţa cea dreaptă.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
