Arc peste timp, din taina unei lumini care nu apune. Se împlinesc cinci decenii de când Cuviosul Dometie Manolache a trecut pragul lumii văzute, intrând în ceata celor aleși. Biserica Ortodoxă Română îl pomenește nu doar cu evlavia cuvenită, ci și cu acea sfială care însoțește întâlnirea cu o viață înmiresmată de har. Mărturisitor tăcut, dar neclintit, duhovnic în vremuri tulburi, chip luminos printre moți, el a fost numit cu dragoste „apostol al iubirii și milosteniei”. Nu a fost doar un om al vremurilor sale, ci un străjer al veșniciei.
Nimic întâmplător! Într-o jumătate de secol, mulți Sfinți necunoscuți s-au stins în uitarea lumii – oameni smeriți, milostivi, iubitori de Dumnezeu și de aproapele. Cimitirele păstrează discret numele lor pe cruci, dar Cerul răsplătește cu cinste faptele strălucite. Oamenii, până la urmă, sunt adeseori ingrați și uită. Toți avem o parte de vină…
Când o astfel de lumină este așezată din nou în sfeșnic, e semnul prin care Cerul vestește că jertfa, râvna, smerenia nu s-au pierdut. Că mai sunt repere printre noi. Că mai există sfințenie tăcută, care nu cere nimic, dar dă totul. Unii oameni trăiesc doar frânturi din ce au trăit Sfinții. Dar sunt și unii a căror viață a ars ca o flacără – Cuviosul Dometie a fost unul dintre ei.
Nu căutăm să ne insinuăm în paginile sfinte ale vieții sale, nici să ne atribuim vreo părtășie la harul său. Putem spune, cel mult, că am fost martori trecători la o rază de lumină. Ne-au fost date, poate, câteva clipe de apropiere, câteva cuvinte, o întâlnire, un anume anotimp…
Fără a insista pe detalii personale, mă limitez la a evoca simplu contextul: în anii studiilor de la Seminarul Teologic al Mănăstirii Neamț, într-o vară – poate în 1985 sau 1986 – pașii m-au purtat pentru prima dată la Râmeț. A fost o duminică binecuvântată. Am rămas la slujba oficiată sub ramuri de copac, asemenea finicilor, într-un Altar improvizat, nu departe de Biserica străveche, zidită pe valea Geoagiului în veacul al XIV-lea.
Nu e momentul să amintesc de istoria învolburată a ortodocșilor din Transilvania și lupta lor pentru păstrarea credinței dreptmăritoare. Dar Râmețul, prin Părintele Dometie, strălucește ca un stâlp de lumină într-un loc de suferință și biruință.
Atunci am întâlnit-o pe maica Eudoxia Manolache. Ne-a remarcat dintr-o privire: câțiva seminariști sfioși, cu ochii înviorați de curiozitate și entuziasm. Ne-a întrebat de unde venim, ne-a zâmbit cu bunăvoință și, ca o gazdă ce își manifesta viu vocația iubirii, ne-a oferit adăpost și masă. La trapeza mănăstirii, ne-a fost potolită nu doar foamea trupului, ci mai ales a sufletului.
E o amintire de demult, care are vreo 40 de ani.
Era o duminică plină de lumină, o clipă din acelea care nu trec niciodată. În acea zi, la Sfânta Liturghie a slujit Episcopul Emilian Birdaș. Avea oaspeți de seamă, printre care se afla și poetul Adrian Păunescu, care și-a legat inima de acele locuri. O întâlnire rară, o atmosferă densă, plină de sensuri nevăzute, care astăzi, privind înapoi, poartă greutatea unei agonisiri de neuitat.
Îmi amintesc cu exactitate că, în toate discuțiile, maica Eudoxia ne vorbea despre fratele ei, Părintele Dometie. Auzisem despre el, și nu în orice împrejurare, ci din cuvintele Sfântului Cleopa de la Sihăstria. Îl lăuda pentru dăruirea față de Mănăstirea Râmeț și pentru iubirea sinceră față de oamenii munților. Vorbea și despre curajul și râvna unei obști rugătoare, oglindită în zidirea unei noi Biserici, născută nu din piatră, ci dintr-o credință care sfărâma opreliștile veacului.
Lupta nu a fost ușoară. A fost o încleștare între voință și vremuri, în care s-au ostenit împreună ierarhul locului, Stareța de atunci și cu discreție, dar fermitate, maica Eudoxia. A avut îndrăzneala rară, într-o epocă în care tăcerea era lege, să se adreseze autorităților centrale, cerând eliberarea unui document vechi, de la începutul secolului al XIII-lea, prin intervenția Ministerului Afacerilor Externe – un act de curaj care merită scris cu litere mari în istoria credinței vii.
Vizita la Mănăstirea Râmeț s-a repetat. Dumnezeu a rânduit ca la sfințirea noii Biserici, în anul 1992, să slujesc și eu în impresionantul sobor prezidat de Patriarhul Teoctist. Altădată, a fost prezent acolo și Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu.
Era o revărsare de lumină: credincioși câtă frunză și iarbă, aproape întregul Sfânt Sinod, prezența șefului statului și a primului-ministru – toate acestea întăreau solemnitatea unui moment care trecea din timp în istorie.
În 1995, după ani de dor și rugăciune, am ajuns în Țara Sfântă. Împreună cu un grup de aproape 150 de preoți și monahi, călătorea și maica Eudoxia Manolache. Era aceeași ființă deschisă, cu o inimă în care putea încăpea un neam întreg. Avea câte o vorbă bună pentru fiecare, cuvintele ei se legau firesc de vers – fie al marilor poeți, fie din propriile trăiri, așternute în rime șoptite ca niște rugăciuni. Până aici să spunem că lucrurile sunt obișnuite…
După venirea mea la București, într-o zi, am primit vizita unui preot de la Brașov. Liniștit, cuviincios, purtând în gesturi o smerenie care depășea chiar măsura obișnuitului, Părintele Mihai Manolache m-a rugat, cu o sfială plină de dragoste, să adun câteva pagini într-o cărticică de pomenire pentru sora sa, monahia Eudoxia Manolache, care se odihnea deja în Domnul. I-am mărturisit că o întâlnisem de câteva ori, de asemeni și pe minunata mamă a Cuviosului Dometie, Filotimia, care-și încheiase viața ca monahie la Mănăstirea Râmeț, aproape de mormântul fiului ei, fiind atent îngrijită de monahia Eudoxia și iubită de marea ei familie…
Toate acestea, Părintele Mihai le știa. Am încercat să-i explic că nu mă pot amesteca, întrucât este vorba despre o altă eparhie, o altă jurisdicție bisericească. În zadar: sufletul lui era hotărât. Mi-a mărturisit că deja primise binecuvântarea Arhiepiscopului de Alba Iulia, ba chiar și a Mitropolitului Ardealului. Amândoi se pronunțau pentru o carte de cinstire, cu texte și fotografii, despre monahia Eudoxia.
Am pus cap la cap un mic plan. Am notat câteva nume de ierarhi, preoți, monahi, dar și oameni de suflet care fuseseră legați de familia Manolache. Inițial, visul era generos. Chiar dacă nu s-au adunat toate textele dorite, s-au strâns în cele din urmă aproape o sută de pagini. Așa a prins contur lucrarea: O slujire a monahismului din Apuseni, monahia Eudoxia Manolache de la Râmeț.
Printre cei care au lăsat urme de neşters în istoria Râmeţilor, alături de Sfântul Ierarh Ghelasie, străluceşte chipul luminos al cuviosului duhovnic şi misionar printre moţi, arhimandritul cu viaţă sfântă Dometie Manolache. Neavând hodină, buzoianul Dometie (familia lui s-a strămutat ulterior în ţinutul Brăilei) s-a jertfit ca un apostol neistovit, rectitorind Râmeţii la cumpăna dintre milenii și, poate pentru ca răutatea vremurilor să nu-i atingă sufletul, Dumnezeu l-a luat devreme, în mijlocul lucrării. A urcat iute spre Ceruri, dar a lăsat în urmă o sfântă moștenire: mama sa, devenită monahia Filotimia, sora sa, Eudoxia, și multe ucenițe care i-au urmat cuvintele și trăirea.
Despre maica Eudoxia nu putem vorbi doar ca despre o soră de Sfânt. Ea însăși a fost unul dintre stâlpii pe care s-a clădit Râmeţul cel Nou. Avea o trăire duhovnicească, o rânduială neclintită și o tărie a duhului care nu se observau la prima vedere, dar se simțeau. A fost o monahie adevărată, care urca, cu fiecare zi, spre înălțimile ce se câștigă prin trudă și jertfă. Într-o zi, având anumite piedici în organizarea muzeului, maica Eudoxia plângea. Părintele Dometie, copleşit de râvna ei şi de hotărârea de a duce lucrurile la bun sfârşit, i-a fost alături până la finalizarea proiectului. Așa era el: un Sfânt al faptelor, nu al vorbelor. Și așa era ea: o monahie în care rugăciunea se făcea lucrare.
După deschiderea muzeului (12 iulie 1969), maica Eudoxia a trimis, la 9 ianuarie 1970, preşedintelui Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, Pompiliu Macovei, o îndrăzneață epistolă, în care sublinia vechimea şi importanţa lăcaşului monahal din Apuseni. Stăruitoarea călugăriţă îl ruga pe numitul demnitar să facă intervenţii la Ministerul Afacerilor Externe pentru ca Ambasada României din Budapesta să elibereze un document, aflat în arhive, din anul 1215. Dovadă fundamentală a vechimii și importanței Mănăstirii Râmeț, acest hrisov era o ancoră istorică ce trebuia readusă acasă.
În acelaşi timp, maica se străduia să ia legătura cu Evloghie Oţa, fost vieţuitor al mănăstirii, pentru identificarea persoanei care a văzut documentul respectiv şi despre care spunea că este din raionul Alba. Epistola sa, o mărturisire smerită și lucidă, conținea și această notă plină de dragoste: „Suntem la Sf. Mănăstire Râmeţ, judeţul Alba, din anul 1955, ca mănăstire de maici, în urma unei hotărâri a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (mai înainte fiind mănăstirea de călugări). (…) Fiind venite acum noi în această sfântă mănăstire, am purces la organizarea unui mic muzeu care să scoată în evidenţă vechimea acestui loc, precum şi contribuţia adusă la culturalizarea poporului român. Ne mândrim că am ajuns să trăim pe aceste meleaguri pe care unele documente le atestă ca fiind foarte vechi”.
Astăzi, muzeul stă mărturie neclintită a dragostei şi a jertfei monahiei Eudoxia, care va rămâne, şi prin această realizare, prezentă de-a pururi în mănăstirea pe care a iubit-o nespus, care i-a dăruit bucurii mari în vremuri grele și pentru care a vărsat lacrimi adânci, înălțate în rugăciune spre cer – acolo unde sunt inima și comoara celor ce trăiesc pentru Dumnezeu.
Maica Eudoxia a iubit frumosul, dar mai presus de orice a iubit-o pe Maica Domnului, cu o evlavie ce întrece puterea cuvintelor. Oricine îi trecea pragul chiliei era întâmpinat de privirea blândă a Preacuratei, din zecile de Icoane ce vegheau pe pereți – unele pictate chiar de ea, cu penel împletit cu rugăciune. Din dorinţa de a tezauriza istoria şi faptele minunate ale înaintașilor, a organizat împreună cu fratele ei, Părintele Mihai Manolache, un muzeu închinat arhimandritului Dometie, în casa părintească din satul Târlele-Filiu, unde a crescut maica Eudoxia.
În toamna anului 2012, maica Eudoxia a participat împreună cu întreaga familie la resfinţirea Bisericii şi și-a revăzut pentru ultima oară locurile natale, cu ochii acelora care știu că se despart, dar nu se rup niciodată de pământul sfințit al obârșiei.
Chilia ei de la Râmeț era o prelungire a acestui muzeu al memoriei. Păstra acolo, cu grijă tăcută, documente, obiecte personale și amintiri ale Părintelui Dometie – ca pe niște relicve vii ale unui Sfânt. Dintre cei 80 de ani ai vieții sale, 60 I-a închinat Domnului, iar peste 50 i-a trăit în slujire neîntreruptă la Râmeț.
A fost o familie de Sfinți. Poate nu cu renumele unei familii patristice, precum cea a Sfântului Vasilie cel Mare, dar cu fapte care se înalță spre Cer. Fiul – Cuviosul Dometie, mama – Filotimia, sora – Eudoxia, fratele – Părintele Mihai, toți uniți printr-o singură dragoste vie, lucrătoare, răbdătoare și jertfelnică față de Hristos și Biserica Sa. Mama lor, după ce a crescut o casă de copii și s-a ostenit mult în ținuturile Buzăului și apoi la Brăila, unde a fost strămutată, a devenit monahie, îmbrățișând viața sihăstrească tocmai la Râmeț, unde clopotele istoriei și frumusețea Liturghiei sunt ascultate și trăite cu intensitate.
La 50 de ani de la strămutarea Cuviosului Dometie din lumea acesta, cântecul apelor, al codrilor și al munților, dimpreună cu doxologia Îngerilor, se adaugă cinstirii moților și a tuturor celor care știu să prețuiască viața, întipărită în fapte rar întâlnite, a unei familii de mărturisitori ai dreptei credințe.
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro.
