Între marii părinţi duhovniceşti ai Răsăritului creştin care au marcat începutul veacului al 5-lea din tradiţia monahismului oriental se numără şi Cuviosul Eftimie cel Mare. S-a născut într-o localitate modestă din Armenia de Jos, ca rod şi jertfă de rugăciune a binecredincioşilor săi părinţi, Pavel şi Dionisia. După făgăduinţa lor, binecuvântata odraslă ajunge să slujească din pruncie în Casa Domnului, sub povaţa şi ocrotirea Episcopului Otreius al Melitinei.
Cele mai vechi argumente hagiografice legate de lucrarea duhovnicească a Cuviosului Eftimie cel Mare au fost consemnate de biograful său, Chiril de Schitopolis. De la el aflăm că Sfântul a primit Botezul creştin la vârsta de trei ani, cu numele de Eftimie, care se tâlcuieşte „veselie”. Mai târziu, după ce a învăţat să citească, a fost rânduit de episcop ca lampadar în Biserica din Melitine. Vrednicia slujirii sale şi credinţa prin care s-a încununat l-au ridicat de tânăr în treapta preoţiei, primind astfel din încredinţarea părintelui său duhovnicesc, Episcopul Otreius de Melitine, „răspunderea duhovnicească a tuturor monahilor din eparhie” (Vita Euthymii, cc. 3-4). Dorind însă atât de mult după autenticul vieţuirii călugăreşti, tânărul preot a părăsit localitatea natală şi, în anul 405, pe când avea numai 29 de ani a ajuns la Ierusalim. De aici a plecat la Fara, închinoviindu-se în lavra Sfântului Hariton. În acest loc Cuviosul a pus începutul unei rânduieli călugăreşti aparte pentru tradiţia monahismului creştin din Iudeea. După rânduielile pe care le învăţase în Melitine, avva obişnuia ca „în cea de a opta zi de la sărbătoarea Botezului Domnului să meargă, urmând pilda Domnului, în pustia cea mare, rămânând acolo până la Duminica Floriilor, când cobora la Ierusalim” (Ibidem, c. 7).
Începutul nevoinţelor duhovniceşti
Cuviosul Eftimie părăseşte Fara în anul 411, mergând, alături de prietenul său Teoctist, spre „pustia cea mare” din Cutila, situată în regiunea Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici găseşte loc prielnic de sihăstrie, nevoindu-se într-o peşteră săpată în albia defileului Wadi Mukellic. Vestea ostenelilor sale duhovniceşti s-a răspândit repede şi, astfel, sute de ucenici au venit să-l urmeze. Condiţiile întemeierii unei lavre în aceste locuri erau departe de a fi prielnice, Cuviosul hotărând în consecinţă „să trăiască într-o chinovie ridicată în cea din urmă adâncitură a albiei, la baza pantei care conţinea peştera principală; chinovia era străjuită de un turn (dispărut între timp), astfel încât să permită accesul la Biserica din peşteră, unde Eftimie stătea în cuprinsul săptămânii şi se întâlnea cu monahii în zilele de sâmbătă şi Duminică” (Derwas J. Chitty, Pustia – cetatea lui Dumnezeu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, p. 145). În această peşteră, Cuviosul Eftimie a botezat un întreg trib de beduini, după ce l-a vindecat pe fiul bolnav al şeicului. Căpetenia a primit ulterior numele de Petru, iar fratele său, Maris, amândoi nevoindu-se mai târziu în viaţa călugărească, după rânduielile Cuviosului. După această întâmplare, faima Cuviosului Eftimie a crescut atât de mult, încât, dorind să nu-şi primejduiască isihia, s-a retras în apropierea vechii cetăţi evreieşti Masada.
Deşi nu dorea nicidecum să rânduiască viaţă chinovială, Cuviosul a primit viziune de sus, luând poruncă să ia ucenici şi să-i înveţe. Cu ajutorul celui ce mai înainte fusese căpetenie de trib păgân, botezat cu toţi ai casei lui şi însemnat cu numele de Petru, s-au ridicat aici primele chilii şi o Biserică. Locul a fost sfinţit la 7 mai 428 de Episcopul Iuvenalie al Ierusalimului. „În cursul vieţii sale, Eftimie a organizat comunitatea într-o lavră, fiindcă această formă se potrivea mai bine firii sale, însă el ştia că locul era mai potrivit pentru o chinovie, astfel încât a lăsat cuvânt ca după moartea sa lavra să fie transformată în chinovie” (V.E., c. 39).
Între ucenicii Cuviosului s-a numărat şi Domus, nepot al Patriarhului Ioan al Antiohiei. Acesta, fără îngăduinţa sa şi urmându-şi instinctele primare, s-a dus să ia parte la „Sinodul tâlhăresc” (din 449) de la Stejar, unde a fost depus Sfântul Ioan Gură de Aur. Socotindu-şi aceasta ca pe o mare greşeală, monahul a venit înapoi în lavra Cuviosului Eftimie, luând de la acesta canon de pocăinţă. „Tot acolo a venit şi Auxolaus, care-i urmase lui Petru Aspebet (şeicul convertit) ca episcop al arabilor. Şi acesta semnase la Sinodul Tâlhăresc” (Derwas J. Chitty, p. 154). Dintre ucenicii avvei Eftimie unii au ajuns episcopi, dascăli, simpli monahi sau preoţi slujitori.
În anul 473, pe când împlinise 97 de ani şi înainte de a-şi da obştescul sfârşit, Cuviosul Eftimie cel Mare a rânduit ca obştea să meargă după rânduială la pustie. Înainte de a merge la fericita nevoinţă pustnicească, Cuviosul Eftimie şi-a prevestit sfârşitul: „Mai rămân săptămâna aceasta, iar sâmbătă noaptea voi pleca”. La trecerea sa în viaţa de dincolo de veac s-au făcut nenumărate minuni. Biograful său, Chiril de Schitopolis, arată iarăşi cât se poate de clar felul în care „Eftimie continua şi de dincolo de mormânt să-i îndrume pe vieţuitori în pustie. El este adevăratul fondator al monahismului din Iudeea, care pentru următoarele hotărâtoare patru secole avea să fie influenţa fondatoare principală în lumea creştină răsăriteană, jucând un rol decisiv în dezvoltarea Liturghiei, imnologiei şi a dogmei. În genere, necunoscut de Apus, el este socotit în cântările bizantine drept cel de-al doilea mare nevoitor după Cuviosul Antonie” (Derwas J. Chitty, p. 170).
„Testamentul Marelui Eftimie”
Înainte de moarte, Cuviosul Eftimie cel Mare a lăsat o serie de poveţe pentru părinţii, călugării şi fraţii pe care îi avea în grijă (care după unele însemnări ar fi fost peste 400 de suflete). Textul a fost moştenit de hagiografi cu titlul de „Testamentul Marelui Eftimie” (în lucrarea lui R.M. Price, Viața monahilor din Palestina, Cistercian Publications, Kalamazoo, Michigan, 1991): „Iubiții mei frați, eu însumi pornesc la drum pe calea părinților mei; voi înșivă, dacă mă iubiți, trebuie să țineți aceste porunci. În orice faceți, năzuiți spre dragostea adevărată, cauza și scopul fiecărei fapte bune și «legătura desăvârșirii» (Coloseni 3, 14). După cum nu este lăsat să mănânci pâine fără sare, așa este imposibil să dobândești o virtute fără iubire. Pentru că fiecare virtute este protejată prin iubire și smerenie, cu ajutorul experienței, timpului și harului. În timp ce smerenia ridică la înălțime, dragostea previne căderea din această înălțime, de vreme ce cel ce se smerește pe sine se va înălța (Luca 18, 14) și dragostea nu cade niciodată (I Corinteni 13, 8). Dragostea este mai mare decât smerenia, pentru că din dragoste pentru noi Dumnezeu Cuvântul S-a smerit pe Sine să devină om, ca noi. De aceea trebuie să-L mărturisim din inimile noastre și să-I aducem imne și euharistii neîncetat, mai ales noi cei ce suntem despărțiți de mulțimea treburilor acestei vieți, nu doar datorită legământului nostru, ci și pentru viața netulburată pe care o ducem, eliberați așa cum suntem de dezordinea lumii. Prin urmare, să facem orice efort pentru a-I oferi puritatea sufletului, curăția trupului și dragostea neprihănită”. Întrebat mai apoi pe cine va lăsa în locul său în stăreţie, fraţii crezând că acesta va fi Domiţian, Cuviosul Eftimie a prevestit moartea lui, spunând că „va mai rămâne în această viață doar șapte zile după mine”. Atunci părinţii l-au adus înaintea avvei pe Ilie şi marele Eftimie i-a zis lui: „Vezi, toți părinții te-au ales să fii părintele și păstorul lor. Deci, pune-te în slujba lor și împlinește-ți păstorirea, iar mai înainte de toate să știi asta: a fost voia lui Dumnezeu ca această lavră să devină chinovie și această schimbare va avea loc în curând”. După ce le-a dat şi alte poveţe administrative, avva a zis: „Frații mei iubiți, nu închideți nimănui ușa chinoviei pe care vă pregătiți să o construiți, și astfel Dumnezeu vă va oferi binecuvântarea Sa. Țineți poruncile pe care vi le-am dat cu sfințenie și, dacă voi dobândi dreptul de a vorbi liber lui Dumnezeu, Îi voi cere în primul rând să fie cu voi în Duh și cu cei ce vor urma vouă, veșnic”.
Chipul avvei Eftimie cel Mare a fost creionat de zugraful cărturar Dionisie din Furna, care consemnează în acest sens următoarele: „A trăit 97 de ani, fiind la stat om de cinste, cuvios la căutătură, albineț la față, cărunt la păr și cu barba lăsată în jos până la stinghie” (Dionisie din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000, p. 195).
Pr. Ioniță Apostolache
Sursa: http://ziarullumina.ro
