Acest dumnezeiesc și minunat sad a odrăslit în cetatea Macedoniei care se numește Hrisopoli, iar părinții lui erau din eparhia Asianilor, din cetatea Elatia, care, de frica turcilor ce cuprinseseră cu stăpânirea lor părțile Asiei, au fugit din patria lor și s-au dus în cetatea mai sus numită, în care s-a săvârșit tatăl lui, după ce i s-au născut doi copii. Aceștia au rămas acolo, necăjindu-se în pământ străin, împreună cu maica lor, fiind batjocoriți de vecini ca niște străini și venetici, căci nu aveau ei acolo nicio rudenie dinspre tatăl sau dinspre mama lor, afară numai de ajutorul lui Dumnezeu și de aceea de multe ori își tânguiau soarta lor. Mama lor fiind văduvă, copiii își plângeau sărăcia.
În acea vreme a venit poruncă de la împăratul turcilor ca să se adune copiii, după cum aveau ei obiceiul. Pentru acest lucru nerușinat, mulți copii de-ai creștinilor s-au făcut, vai, în loc de fii ai lui Dumnezeu, fii ai diavolului, după cum și în ziua de astăzi se fac. Între alți copii au fost luați și cei doi copii sărmani ai văduvei aceleia și i-au dus la Amira și i-au închis în temniță. Dar nu era poruncă să-i ia pe amândoi frații, precum nu era voie să ia de la acela care avea unul, doi până la cinci copii, ci de la acei care aveau șase sau zece copii. Iar femeia aceea pentru că era văduvă și străină și nu avea niciun sprijin, din acea cauză arabii i-au luat pe amândoi copiii. Din această pricină femeia aceea a rămas nenorocită, plângând adesea nemângâiată pentru luarea copiilor, pentru văduvia și pentru străinătatea și sărăcia ei. Altă mângâiere nu avea sărmana de ea în afară numai de nădejdea spre atotputernica împărăteasă a cerului, spre Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe care de multe ori o ruga cu lacrimi fierbinți să facă milă cu fiii ei, ca să-i izbăvească din mâinile păgânilor și să nu piară sufletul lor, aflându-se robiți.
În vreme ce se ruga nemângâiata maică cu multă evlavie și credință și fiindcă rugăciunea ei era plină de smerenie, a auzit-o Stăpâna cea atotputernică, ca o milostivă și îndurată a izbăvit din legături pe fiii ei iubiți, într-un chip ca acesta preaminunat: Preacurata s-a arătat noaptea copiilor, acolo unde erau închiși, în chipul mamei lor, și le-a zis: “Sculați-vă, iubiții mei fii, și urmați-mi mie”. Atunci copiii, înspăimântându-se și fiind uimiți, s-au sculat și cu bucurie au urmat-o pe dânsa. Apoi, cu cuvântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au deschis singure ușile temniței și au ieșit. După aceea în puțină vreme au ajuns la ceasul utreniei la cetatea Napoli, unde era o mănăstire în numele pururea Fecioarei Maria Născătoare de Dumnezeu, și a poruncit copiilor să rămână în acea mănăstire, zicându-le: “Aici să vă tundeți și să îmbrăcați chipul monahicesc, fiii mei, să vă supuneți egumenului și la toți frații, căci eu iarăși voi veni la voi, ca să vă văd dacă sporiți în faptele cele monahicești”. Acestea zicându-le și-a luat rămas bun de la dânșii și s-a dus. Iar copiii, după săvârșirea utreniei, s-au închinat egumenului și i-au povestit lui toată întâmplarea lor. Egumenul, ca un cunoscător, a înțeles că o putere dumnezeiască i-a mântuit pe dânșii și, slăvind pe atotputernicul Dumnezeu, a dat pe copii în grija unui bătrân îmbunătățit ca să-i învețe sfințita carte și toată rânduiala și petrecerea monahală. După o vreme oarecare i-a făcut paraclisieri, ca să slujească Bisericii, pentru că s-au arătat plini de râvnă și cuvioșie și atâta sârguință puneau, încât toți părinții mănăstirii se minunau de dânșii, mai ales pentru faptele bune cele mari pe care le săvârșeau. De aceea toți frații îi lăudau pe dânșii, bucurându-se de sporirea ce aveau în nevoințele pustnicești. Mai ales Filotei, care se sârguia întotdeauna și se silea să covârșească pe toți frații în ascultare și smerenie.
Mama lor nu știa nimic despre dânșii. Numai după ce a trecut o vreme, a luat sfat bun în gândul său ca, lepădându-se de lume și de tulburările ei, să meargă la o mănăstire de fecioare și să se călugărească. Și era o mănăstire de femei aproape de mănăstirea mai sus pomenită, în care se aflau copiii ei, mănăstire care era cârmuită de acel egumen care a tuns în călugărie pe copiii ei și tot acel egumen și pe maica lor a călugărit-o și a numit-o Evdochia. Însă egumenul nu știa că Evdochia era mama copiilor, nici ea nu cunoștea minunea pe care a făcut-o Maica Domnului cu copiii ei.
Copiii petreceau în mănăstirea în care i-a adus Născătoarea de Dumnezeu, Maria, și le-a poruncit să rămână acolo, unde slujeau în Biserica Domnului cu multă osârdie, iar ea în cealaltă mănăstire de fecioare, sporind în toată ascultarea, slujea fără preget la toate surorile. Și, sosind o zi în care era praznic vestit în mănăstiri, s-au dus toate monahiile la mănăstirea de călugări și a mers împreună cu ele și minunata Evdochia. Apoi, după bunăvoința lui Dumnezeu, s-a întâmplat că după dumnezeiasca Liturghie s-au strigat cei doi frați unul pe altul pe nume, pentru oarecare slujbă a Bisericii, ca niște paraclisieri ce erau amândoi. Iar mama lor stând în tindă și auzind dulcele nume al lui Filotei, fiul ei, i s-a rupt inima și, intrând în Biserică, a luat seama cu dinadinsul la fețele lor și i-a recunoscut că ei sunt fiii săi; apoi de bucurie a leșinat și, după multă vreme venindu-și în fire, i-a îmbrățișat pe dânșii cu lacrimi și fără de saț îi săruta. După aceasta i-a întrebat pe dânșii când și cum s-au izbăvit din robie. Iar ei au răspuns, zicând: “Poate ne ispitești pe noi, preaiubita noastră maică? Oare nu ești tu cea care ne-ai scos pe noi din mâinile ismaeliților și ne-ai adus aici și ne-ai poruncit să rămânem în această sfântă mănăstire până când iarăși vei veni să vezi cum arătăm?” Atunci s-a minunat femeia și înțelegând minunea, vărsând lacrimi, Îl preamăreau pe Dumnezeu, mulțumind Împărătesei celei atotputernice, milostivei Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, care a săvârșit cu dânșii o minune înfricoșată ca aceasta și nu a trecut cu vederea rugăciunile și lacrimile ei. Această minune s-a aflat apoi în toată mănăstirea și se bucurau și se veseleau toți frații de dânșii.
Evdochia a rămas în mănăstirea sa, slujind lui Dumnezeu cu mai multă sârguință decât mai înainte și mulțumind Făcătoarei sale de bine care i-a împlinit dorința și i-a izbăvit pe fiii ei din păgânătate. Așa, nevoindu-se bine și cu plăcere de Dumnezeu, s-a dus către Cel de Sus. Iar copiii ei au rămas în mănăstirea lor și se nevoiau, păzind poruncile lui Dumnezeu și cu smerenie slujeau la toți frații.
Urâtorul de Dumnezeu și urâtorul de bine al omului, văzând faptele cele bune ale lui Filotei, l-a pizmuit foarte tare și întotdeauna căuta chip și meșteșug vicleanul în ce chip ar putea să-l vatăme și să-l păgubească pe tânărul cel fără de răutate. Și, neputând prin el însuși, căci tânărul era desăvârșit întru toate faptele bune și nu se lenevea de la nicio rânduială a chipului celui îngeresc, a aflat altă unealtă și vas al relei lucrări și al vicleniei lui, prin care s-a încercat să biruiască pe cel nebiruit cu adevărat ca un diamant. Diavolul a rănit inima unei monahii cu dragoste trupească către Filotei și aceea, aflând vreme îndemânatică, a îndemnat și a zădărât pe tânăr spre pofta trupească. Iar viteazul cu sufletul și cu adevărat iubitorul de Dumnezeu Filotei nu s-a lăsat a fi biruit de un război atât de primejdios și cumplit ca acesta, ci, ca alt Iosif, a respins pe egipteanca cea nouă și cu cuvinte de suflet folositoare a sfătuit-o pe dânsa cu înțelepciune, aducându-i aminte de gheena focului, de scrâșnirea dinților, de viermele cel neadormit și de celelalte munci pe care le moștenesc cei ce păcătuiesc. Iar monahia, cu cât vedea pe tânăr mai înțelept lepădându-se de păcat, ea, nebuna și necinstita, se aprindea mai mult de păcatului iubirii și nu-i dădea pace tânărului monah, nu-l va lăsa cât de puțin să se odihnească. Pentru aceasta, temându-se înțeleptul monah ca nu cumva să fie biruit și el ca om de multa stăruință a monahiei robite de patimă, a mărturisit duhovnicește egumenului să o canonicească și să nu-l supere mai mult. Iar egumenul, certând pe acea călugăriță prea îndrăzneață, a izgonit-o din mănăstire. Și s-a auzit fapta aceasta între toată frățimea și se minunau toți de monahul cel înțelept și ca pe un nou Iosif îl lăudau pe dânsul.
Urâtorul de slavă pământească și iubitorul de Dumnezeu Filotei, nesuferind cinstea și slava oamenilor ca primejdioasă și de suflet vătămătoare, a cugetat să fugă din mănăstire. Și, cerându-și iertare și binecuvântare de la egumen, acesta nu l-a lăsat și cu toții s-au sârguit ca să-l oprească, dar nu au reușit. Pentru aceasta fără de voie l-a slobozit, cunoscându-i neschimbarea hotărârii lui. Și, luându-și rămas bun de la egumen și de la toți frații și cerându-și iertare și binecuvântare, s-a îndreptat spre călătorie. Și alergând ca un cerb însetat, a ajuns după câteva zile la muntele Atonului și ducându-se la mănăstirea lui Dionisie, a făcut metanie egumenului, rugându-l ca să-l primească în mănăstire. Și egumenul l-a primit în viața de obște, iar Filotei făcea toate slujbele ce i se porunceau cu atâta osârdie, încât toți se minunau de dânsul și măreau pe Domnul care le-a trimis un om atât de îndemânatic ca acesta.
Apoi Cuviosul Filotei, trăind vreme îndelungată în viața de obște și ajungând la mare sporire a faptelor bune, însuflețitul de Dumnezeu a dorit să plece din mănăstire și să se sălășluiască într-un loc singuratic și liniștit, ca fără tulburare să se roage lui Dumnezeu. Și ca să nu-l împiedice egumenul de la acest lucru atât de bun și preadorit de el, s-a prefăcut ca și cum i-ar fi venit o neputință din cauză de boală, care l-a muțit și l-a surzit. Pentru aceasta, luându-și iertare, s-a dus din mănăstire și, umblând prin pustie cale de șase mile, a aflat un loc îndemânatic pentru pustnicie, în care și-a făcut o colibă mică și a rămas acolo singur, rugându-se și hrănindu-se numai cu pâine și apă în fiecare zi. Apoi de multe ori postea toată săptămâna și numai sâmbăta și Duminica mânca. Pentru aceasta începătorul de răutăți și vrăjmașul cel prea îndrăzneț, neputând suferi sporirea Sfântului, a încercat să-l ucidă și luând diavolul chip de om s-a prefăcut că ar fi fost într-o corabie care s-a spart și se întorcea dintr-o prăpastie ca un rătăcit, căutând ajutor și zicea: “Miluiește-mă, robule al lui Dumnezeu, că pier”.
Iar Sfântul, necunoscând viclenia diavolului, a ieșit din colibă să-l ajute, dar el, blestematul, i-a dat brânci în prăpastie. Însă Dumnezeu iarăși a ajutat Sfântului și nu a pătimit niciun rău, apărându-l cu darul Său ca un Atotputernic. Și s-a făcut cunoscut în mănăstire că n-a fost nici mut și nici surd, ci numai se prefăcea. Pentru aceasta a fugit din locul acela și s-a dus în alt loc și pustnicea. În acel loc a primit și trei ucenici în închipuirea Sfintei Treimi, cu care se nevoia împreună.
După câtva vreme, vicleanul diavol a pornit împotriva lui trei caiace cu turci și au venit la malul unde locuia Sfântul. Văzându-le ucenicii lui și înfricoșându-se, au fugit în pădure. Dar Cuviosul nu s-a înfricoșat nicidecum, ci făcându-și semnul cinstitei cruci și-a înălțat mâinile și ochii la ceruri, zicând așa: “Doamne Iisuse Hristoase, precum ai izbăvit pe israeliți din mâinile lui Faraon, așa izbăvește-ne și pe noi în ceasul acesta și ne păzește nevătămați”. Și numaidecât s-a ridicat furtună mare încât nu știau blestemații încotro să fugă. Drept aceea Sfântul a rămas nevătămat, împreună cu sinodia lui. Apoi a petrecut, nevoindu-se mai mult decât înainte. Și atât de mult a plăcut lui Dumnezeu petrecerea lui cea îmbunătățită, încât l-a învrednicit și de darul vederii înainte. Astfel, stând într-o zi în care se săvârșea un praznic mare în mănăstirea Vatopedului, în vremea Liturghiei, când ieșeau preoții la vohodul cel mare, Sfântul a văzut un corb care mergea înaintea sfeșnicelor și a cunoscut de la Duhul Sfânt că unul din preoți era nevrednic de a sluji, căci căzuse într-un păcat și pentru ca să nu se rușineze a îndrăznit să slujească – el nevrednicul – împreună cu cei vrednici. Pe acesta, sfătuindu-l duhovnicește, l-a oprit de la Sfânta Liturghie. Pentru aceea nici corbul nu s-a mai arătat de aici înainte.
Apoi minunatul Filotei, întorcându-se la chilia sa și până la sfârșit bineplăcând lui Dumnezeu, s-a mutat către Dânsul, fiind în vârstă de optzeci și patru de ani, de trei ori fericitul! Iar când era să moară a lăsat poruncă și înfricoșată certare ucenicilor lui ca să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pustie, să-l mănânce fiarele și păsările. Ucenicii lui au făcut, ca niște ascultători până la moarte, după cum le-a poruncit Sfântul și, târând acele sfinte și preacinstite moaște, cu necinste le-au dus în pădure, nouă stadii departe de la chilia lui. Iar Dumnezeul minunilor, care preamărește pe cei ce îl preamăresc pe El și înalță pe cei smeriți, n-a lăsat aceste cinstite moaște așa defăimate, ci le-a arătat oamenilor într-un chip minunat ca acesta.
În acele zile un monah s-a dus la mare să pescuiască și a rămas noaptea pe malul mării. Iar dimineața, mai înainte de a se face ziuă, întorcându-se la chilia lui, a văzut în pădure lumină mare și părându-i că arde un foc, s-a apropiat ca să se încălzească, că era răcit din mare. Apropiindu-se, a văzut capul Cuviosului deasupra oaselor lui, strălucind ca o stea mult luminoasă. S-a înfricoșat de aceasta și a început să fugă, ca un fricos și mic la suflet cum era din fire. Dar îndată dumnezeiescul dar de Sus i-a dat îndrăzneală și i-a arătat că era sfântul cap al Cuviosului Filotei, pe care l-a luat cu îndrăzneală și fără frică. După aceea a luat capul cu sfială și cu evlavie și, ducându-l în chilia lui, l-a tămâiat și l-a ascuns, nespunând nimănui de aceasta, căci cugeta să nu-l arate nicidecum. Dar în cealaltă noapte a văzut pe Sfântul în vis și i-a zis lui cu chip înfricoșat și poruncitor: “Dă degrabă capul meu ucenicilor mei, iar de nu, vai ție, ticălosule”. Atunci, fără de voia lui, l-a dat lor și le-a spus toată pricina. Iar ei, luând capul, s-au bucurat foarte mult și îl aveau ca pe o mare vistierie și nejefuită comoară, spre surparea și alungarea a toată ispita sufletească și trupească și slăveau pe Dumnezeu, rugându-L să-i învrednicească și pe dânșii a-l urma pe dascălul lor. Deci s-a săvârșit cuviosul în ziua a 20-a a lunii octombrie, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
