Cuviosul Macarie Romanul s-a născut în Roma, ca fiu al unui senator creștin cu numele Ioan și al credincioasei sale soții, pe la jumătatea secolului al IV-lea. A fost crescut în cunoașterea Sfintelor Scripturi, din care a început a iubi pe Hristos și din care s-a ivit în sufletul lui dorința de a sluji Domnului toată viața, ca monah.
Totuși, împotriva voinței lui, a fost logodit de părinții săi cu o fecioară de neam ales. Însă, în noaptea nunții, Macarie a ieșit pe ascuns din casa părintească și a fost găzduit de o femeie văduvă credincioasă, care mergea la casa părinților lui, dându-i de veste despre strădania rudelor lui de a-l găsi. După șapte zile, într-o Duminică noaptea, mulțumind acelei femei și făcând multă rugăciune cu lacrimi, a pornit la drum.
Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Rafail, în chip de bătrân, care l-a luat cu sine și, plecând din Roma, au călătorit vreme de trei ani și au ajuns dincolo de hotarele Persiei, unde bătrânul a dispărut, apoi i s-a arătat înconjurat de lumină și i-a zis: „Eu sunt Rafail Arhanghelul, cel ce, arătându-mă ție în chip de călugăr bătrân, te-am adus până aici, după porunca Celui Preaînalt. Deci, nu te teme, ci dă slavă lui Dumnezeu, ridică-te și urmează-ți drumul”. Și, acestea zicând, Arhanghelul s-a făcut nevăzut.
Apoi, călăuzit de fiare sălbatice, Cuviosul a ajuns la o peșteră în care a aflat o leoaică moartă și pe puii ei amândoi, scâncind de foame. Deci, a îngropat leoaica, iar pe pui i-a hrănit și i-a crescut, încât aceștia îl ascultau întru toate.
Vreme de doi ani, Cuviosul s-a nevoit netulburat de mari ispite, dar apoi vrăjmașul diavol i s-a arătat sub chipul logodnicei sale, care ar fi venit să-l caute. Iar Cuviosul, uitând să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, mișcat de lacrimile femeii, a luat-o de mână și a adus-o în peșteră, dându-i de mâncare.
Apoi a fost cuprins ca de un somn greu în care, biruit fiind de pofta femeii, s-a lăsat ademenit spre păcat, dar ea îndată s-a făcut nevăzută. Atunci Cuviosul și-a dat seama de înșelăciunea diavolească și a plecat din peșteră, plângând și cerând de la Domnul chip și vreme de pocăință. Arhanghelul Rafail i s-a arătat, îndemnându-l să rămână în acea peșteră până la sfârșitul său.
Cuviosul s-a nevoit după aceea, vreme de trei ani, plângând cu amar pentru păcatul său. Apoi, primind, ca semn al iertării lumină cerească pogorâtă asupra lui, a mulțumit lui Hristos 40 de zile. Iar Domnul Iisus i S-a arătat în peșteră, umplând locul de mireasmă, de lumină și de cântări îngerești, apoi S-a înălțat la cer în nor luminos.
După acestea, Cuviosul Macarie a viețuit în mari nevoințe și neîncetate rugăciuni, cu post și priveghere multă vreme, iar Dumnezeu îl hrănea, trimițându-i în fiecare zi o bucată de pâine printr-un corb.
Și, când a binevoit Domnul, l-a făcut cunoscut în acest chip: trei monahi, pe nume Serghie, Teofil și Ighin din Mănăstirea Sfântului Asclepie, din Mesopotamia Siriei, primind binecuvântarea starețului lor să călătorească pentru folos duhovnicesc, au mers și s-au închinat la Ierusalim și la Sfintele Locuri, apoi, punând în inima lor dorința de a ajunge până la marginea pământului, ca să vadă unde este Edenul sau Raiul pământesc sădit de Dumnezeu, au străbătut Persia, întâlnind în drumul lor un monument ridicat de marele Alexandru Macedon (336-323 î. Hr.), amintind despre cuceririle înfăptuite de el în acele locuri.
Apoi, mergând spre răsărit, au călătorit multe zile pe căi neumblate și, călăuziți de Dumnezeu în chip minunat, au ajuns până la peștera Cuviosului Macarie. Acesta, după ce, prin rugăciune și semnul Crucii, s-a încredințat că ei sunt oameni și nu demoni, i-a primit, slăvind pe Dumnezeu. Cuviosul avea tot trupul acoperit cu păr alb ca zăpada și, de multă bătrânețe, nu i se vedeau ochii, că sprâncenele îi acopereau, iar mustățile se amestecau cu barba, care ajungea până la pământ, fiind slujit de cei doi lei.
Și i-a întrebat de unde sunt și pentru ce au venit până acolo. Iar ei i-au spus toate întâmplările lor și că au gândul să meargă până la marginile pământului. Și le-a răspuns Sfântul, zicând: „Fiii mei, nu este cu putință a ajunge acolo. Că și eu păcătosul, după ce m-am așezat aici în peșteră, mi-am pus în gând să fac aceasta. Într-o noapte, însă, mi S-a arătat Domnul, zicându-mi: Nu te apuca să ispitești acestea, că nu vei putea trece mai departe de acest loc, ci întoarce-te la peștera ta! Deci, auzind aceasta de la Domnul, n-am cutezat a merge mai departe, că am înțeles că a ajunge omul la cunoașterea acestora nu-i este cu putință câtă vreme este în trup”.
După ce au citit Vecernia, l-au întrebat despre ostenelile vieții sale, iar Sfântul Macarie le-a istorisit viața sa. Și a venit un corb mare, aducând o pâine și jumătate, ca să se hrănească toți, și au slăvit pe Dumnezeu.
Iar mai apoi, cerând rugăciunile Cuviosului, cei trei călugări au plecat, fiind trei zile însoțiți de lei, apoi au ajuns iarăși, în chip minunat, la Ierusalim, unde s-au închinat în locurile în care Hristos a lucrat mântuirea noastră, după care s-au întors la mănăstirea lor, făcând cunoscută viața Cuviosului Macarie Romanul. Sfântul a răposat cu pace în pustie, dându-și sufletul în mâinile lui Hristos, fiind pomenit în ziua de 23 octombrie.
Sursa: http://doxologia.ro
