Cuviosul Mărturisitor Gavriil Georgianul, cel Nebun pentru Hristos

Arhimandritul Mama[1] Gavriil, născut Goderdzi Urghebadze, este unul dintre cei mai cunoscuți monahi în Georgia. S-a născut ca fiu al lui Vassili[2] și al Varvarei Urghebadze în ziua de 26 august 1929, în Tbilisi, Georgia. Prunc fiind a fost botezat în Biserica Sfintei Mucenițe Varvara, raionul Navtlughi, de către fosta „soră de caritate” Tamara Beghiașvili. Regimul comunist era pe atunci puternic și violent; credința era prigonită, Bisericile erau dărâmate și închise, oamenii nevinovați uciși sau deportați. Goderdzi avea doar doi ani când tatăl său, Vassili Urghebadze, a fost ucis în împrejurări necunoscute. După aceasta, familia îl numea Vasiko în cinstea tatălui său.

Vasiko era un băiat neobișnuit; încă din fragedă copilărie a fost înzestrat cu dumnezeiescul har. Obișnuia să construiască bisericuțe din pietricele și să aprindă în ele chibrituri. Varvara, mama lui (după adormirea Părintelui Gavriil, aceasta a intrat în Mănăstirea Samtavro ca Monahia Ana și este înmormântată lângă fiul său), se temea ca nu cumva cineva să vadă preocupările fiului ei și să spioneze familia pentru creșterea lui împotriva ideologiei comuniste. În tinerețe, Vasiko se purta ciudat, adeseori oprindu-se din joaca cu prietenii și preferând să rămână singur în tăcere. Avea și o distracție neobișnuită: obișnuia să ia un băț mic în mâinile sale și să fugă cu el. Păsărele gureșe se așezau pe el și-l urmau pretutindeni. Aceasta îi uimea pe toți. Vasiko era un copil duios. Nu îngădu­ia să se pună curse pentru șoareci, îi prindea vii într-o cușcă și mai apoi le dădea drumul în curte. A intrat la școală la vârsta de șase ani. A fost ușor pentru el să învețe scrisul, cititul și aritmetica, și a câștigat multă dragoste pentru bunătatea lui.

Avea șapte ani când a auzit pentru întâia oară numele lui Dumnezeu, care a avut o atât de mare înrâurire asupra minții lui, încât i-a schimbat cu desăvârșire viața obișnuită. Curând a adunat bani să cumpere Sfânta Evanghelie. Acesta a fost începutul noii sale vieți. Din ziua aceea și până la moartea sa l-a stăpânit un singur gând și o singură dragoste: să trăiască numai pentru Hristos. Citea tot timpul Evanghelia și nu arăta nicio altă preocupare; dăruia puțin timp lecțiilor, ca să aibă mult pentru Evanghelie. Înainte de culcare intra în odaia lui și se ruga îndelung în colțul cu icoane. Cu câteva zile înainte de adormirea sa, Monahul Gavriil își aducea aminte de acea perioadă a copilăriei: „Ședeam în balcon, la etajul al doilea, cufundat în gânduri, când un glas dinlăuntrul meu mi-a poruncit să caut către cer. M-am ridicat, m-am dus la marginea balconului, am privit în sus și am văzut o cruce mare înălțată pe cer. Atunci n-am știut, dar acum știu că era crucea pe care aveam s-o port pentru dragostea lui Dumnezeu și a poporului meu.” O altă amintire se referă la aceeași perioadă a copilăriei: „Odată, într-o noapte, pe când dormeam, pe neașteptate m-am trezit și am văzut un diavol cu chip înfricoșat înaintea mea. Mă privea mânios. Mulțumită milostivirii lui Dumnezeu nu eram înspăimântat, ci încordat. Însă n-am făcut nimic ca să-l alung. Doar îl priveam surprins. El a răcnit la mine: «Lupți împotriva mea, așa-i?!» Și m-a lovit cu pumnul.”

Când mama sa, Varvara, a intrat în odaie l-a aflat pe fiul ei zăcând fără cunoștință. Dar Dumnezeu a păzit viața alesului Său. Micul Vasiko s-a folosit din acea întâmplare, lucru pe care Monahul Gavriil îl mărturisea într-una dintre amintirile sale: „Când l-am văzut pe diavol, credința mea în Hristos a devenit și mai tare și mi-am zis că dacă diavolul există, atunci Dumnezeu cu atât mai mult. De atunci am început să prețuiesc frumusețea făpturilor omenești.” Dumnezeu l-a înzestrat pe Vasiko cel de doisprezece ani cu putere dumnezeiască și cu descoperiri duhovnicești pentru dragostea și credincioșia lui adevărată.

Maica Pelaghia (fosta igumenă a Mănăstirii Gurjaani închinată Maicii lui Dumnezeu, de o seamă cu Monahul Gavriil și vecina lui) povestește: „Într-o zi de vară, unchiul meu a venit acasă și a strigat cu glas tare ca să audă toți: «Slavă lui Hristos, Domnul nostru, căci îi păzește pe aleșii Săi pe pământ.» La întrebarea: «Ce s-a întâmplat? De ce ești așa surprins?», a răspuns povestind următoarea întâmplare uimitoare: «Veneam spre casă pe vechea stradă Sfânta Varvara. Când m-am apropiat de Biserica dărâmată a Sfântului Gheorghe, l-am zărit pe Goderdzi, fiul lui Vassili, curățând Biserica de bolovani sub soarele arzător. Fiind adâncit în muncă, o bună bucată de vreme nu m-a observat. Iar eu, văzând asta, n-am spus nimic, dar el, când m-a zărit, mi-a zis cu bucurie: Vino, unchiule Muha și dacă poți, ridică-l pe ăsta, arătând spre un bolovan mare.» Pe unchiul meu îl numeau Muha[3] pentru puterea sa și pentru abilitățile de luptă, însă adevăratul lui nume era Gheorghe. Muha a continuat: «Am încercat mult, dar n-am putut urni bolovanul. Vasiko mi-a zis atunci să încerc în numele lui Hristos; astfel l-am ridicat și l-am dus lângă ceilalți bolovani adunați de el în afara Bisericii.» Familia noastră era credincioasă, dar din pricina regimului comunist membrii familiei nu mergeau la slujbe și nu posteau. Însă din chiar ziua aceea unchiul meu a început să ducă o viață creștinească.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, oamenii sărmani, care nu aveau nicio veste de pe front, obișnuiau să vină la Vasiko ca să afle câte ceva despre rudele lor. Băiatul de numai doisprezece ani le răspundea tuturor și propovăduia: „Mergeți la Biserică, nu-l lăsați pe Hristos și nu vă pierdeți mântuirea sufletelor.” Cuvintele lui se împlineau întotdeauna și oamenii îl cinsteau mult. Nemaiîntâlnitele înzestrări ale lui Vasiko și darul vădit al străvederii întorceau inimile oamenilor la încrederea în Biserică. Micul Vasiko nu primea laudele și cinstirea oamenilor, ci se smerea pe sine într-un chip foarte ciudat – se așeza în gunoi și repeta cu glas tare: „Pururea adu-ți aminte, Vasiko, că gunoi ești, și nu cugeta niciodată înalt despre tine.” Membrii familiei se supărau pe Vasiko pentru o asemenea purtare și chiar îl pedepseau, însă oamenii nu-și îngăduiau să râdă de el sau să-l ocărască.

Este vrednică de pomenit aici o altă întâmplare uimitoare din copilăria Monahului Gavriil. În vremea prigoanei sovietice, oamenii ascundeau icoanele în podurile caselor sau în alte ascunzători. Mulți dintre aceștia s-au împuținat în credință și nu le mai cinsteau cum se cuvine. Micul Vasiko obișnuia să vină la ei și să le zică: „Aveți o icoană în casă”, și le arăta întocmai locul unde era ascunsă. „Fie îi dați cinstirea care i se cuvine, fie mi-o dați mie. O s-o păstrez eu. Mai târziu, dacă o vreți înapoi, veniți la mine și o să vi-o dau înapoi cu bucurie.” Unii se pocăiau și păstrau icoanele, alții, care n-aveau acest gând, i le dădeau lui. Toți erau surprinși de această purtare a băiatului. Vasiko se îngrijea de icoane cu o dragoste deosebită. Icoanele înfrumusețate cu osârdie și bună-cuviință care există astăzi în Biserica sa și în chilia lui de la Mănăstirea Samtavro uimesc pe toată lumea. Ele împodobesc aproape toți pereții și tavanul și lasă o impresie de neuitat închinătorilor sau oaspeților. Viața simplă și firească a lui Vasiko n-a durat mult. Mama sa, Varvara, era o femeie muncitoare și cinstită. Fusese frumoasă în tinerețe și se măritase devreme, la numai paisprezece ani. Din prima căsnicie dobândise trei copii – Ema, Mihail și Goderdzi-Vasiko. Mai apoi, după tragedia din familie, atunci când i-a murit soțul, femeia de 22 de ani s-a trezit într-o situație fără ieșire. Nu avea pe nimeni s-o ajute și trebuia să muncească din greu ca să întrețină familia. Astfel că s-a măritat a două oară, iar din această căsnicie a mai dobândit o fiică, Iuliana. Tot la vârsta de doisprezece ani, Vasiko a avut o experiență dureroasă. Mama lui, deși nu era necredincioasă, nu îngăduia ca fiul ei să ducă o viață creștinească. La început, când el a manifestat o dragoste neobișnuită pentru Biserică, a fost surprinsă. Dar, când a văzut că credința în viața lui Vasiko a prins rădăcini adânci și bine întemeiate, i-a cerut cu asprime fiului ei să renunțe la această viețuire: „Nu te mai chinui! Trăiește ca oamenii obișnuiți! Fii credincios, dar nu atât cât să vrei numai Evanghelia și credința!”

În ultimul an al vieții lui, atunci când împreună cu fiicele ei a venit să-l vadă pe Monahul Gavriil care era foarte bolnav, Varvara, plângând, i-a spus fiului ei: „Ce-a fost viața ta, Gavriil, chinuri și nimic altceva?! N-ai avut copilărie. Ar fi fost mult mai bine să mă asculți și să ai grijă de tine, erai bărbat, nu-i așa?!” Văzând-o pe mama sa plânsă și într-o adâncă durere, Părintele Gavriil s-a înduioșat și i-a părut rău pentru ea că încă nu-l înțelegea, deși fusese părtașă la necazurile lui. După un scurt răgaz, i-a răspuns cu glas scăzut și cald: „N-am putut duce o altă viață.”

Iată cum, încă de atunci, Vasiko s-a adus pe sine jertfă bine-plăcută lui Dumnezeu. Auzind împotrivirea fiului ei, Varvara a luat Evanghelia și a aruncat-o cu mânie în closet. Vasiko a scos-o îndată de acolo, a strâns-o la piept și a început să plângă cu suspinuri. Acesta a fost momentul în care s-a văzut silit să facă o alegere în viața lui. La miezul nopții Vasiko și-a luat Evanghelia și a părăsit casa părintească. Era sfârșit de toamnă. A mers zi și noapte până a ajuns într-un târziu în orașul Mțheta[4]. Mai întâi a mers la Mănăstirea Samtavro. Igumena Anusia (Kocilamazașvili) l-a primit cu dragoste, dându-i adăpost și hrană. Însă nu l-a putut lăsa să viețuiască acolo, fiindcă nu li se îngăduia bărbaților să rămână într-o mănăstire de maici. Ea l-a sfătuit să meargă la Mănăstirea Svetițhoveli[5] (Stâlpul de viață-dătător). Înainte de plecare, Vasiko s-a rugat din toată inima în fața icoanei Maicii Domnului dăruită de Mănăstirea Iviron pentru Samtavro, cerându-i o chilie și dreptul de a viețui în noua mănăstire. A petrecut astfel trei zile în Mănăstirea Svetițhoveli, dar un decret guvernamental interzicea găzduirea minorilor vreme îndelungată. Așa că a fost nevoit să plece la Mănăstirea Șiomgvime unde a fost găzduit alte trei zile, după care a fost călăuzit spre Mănăstirea Zedazeni, în care viețuiau pe atunci câțiva monahi bătrâni. Aceștia l-au îndrăgit pe băiatul cel credincios atât de mult, încât i-au aranjat o ascunzătoare în apropierea mănăstirii în care l-au ținut câteva săptămâni. Însă din pricina controlului strict care se făcea de către oamenii legii, monahii au fost siliți să-l trimită la Mănăstirea Betania[6]. I-au explicat în amănunt cum să ajungă și i-au dat merinde pentru drum. La Mănăstirea Betania a fost primit de către cei doi viețuitori acolo: Părintele Ghiorghi (canonizat mai târziu ca Sfântul Ghiorghi-Ioan Mheidze) și Părintele Ioan (canonizat și el ca Sfântul Ioan Maisuradze). Aceștia au devenit cei mai iubiți duhovnici ai lui Vasiko. După ce a părăsit Betania, nu se mai știe nimic despre locurile unde a viețuit.

O vreme, Vasiko a fost adăpostit de o femeie bună la inimă pe nume Margo care locuia în Tbilisi și își ducea traiul ghicind. Însă se mâhnea că o femeie atât de bună ducea o viață greșită, trăind în păcat. Într-o zi, Margo s-a îmbolnăvit. Vasiko a liniștit-o și i-a făgăduit că-i va primi el pe oamenii care veneau la ea să-i ceară ajutorul. Și, într-adevăr, cei care veneau la ghicitoare erau întâmpinați de băiatul cel evlavios. El le propovăduia dragostea lui Dumnezeu și încerca să-i încredințeze că aveau nevoie să-și schimbe viața. Dumnezeu, văzându-i jertfa, l-a înzestrat pe Vasiko cu darul prorociei, încât putea vorbi cu aceștia despre viitoarele primejdii prin care aveau să treacă sau despre păcatele deja înfăptuite pe care nu și le mai aminteau. Margo a crezut astfel și ea prin Vasiko în Dumnezeu, s-a lepădat de ghicit și a început să ducă o viață creștinească adevărată. Această schimbare a stârnit multe zvonuri în Tbilisi acelor ani.

Între timp, mama lui Vasiko îl căuta pretutindeni, până a aflat în sfârșit unde se afla. „Te rog, întoarce-te acasă și trăiește cum vrei. N-o să-ți mai stau în cale”, i-a spus fiului ei, bucuroasă că l-a găsit. Vasiko s-a întors atunci acasă. Din acea vreme Varvara n-a mai fost aspră cu el. Însă adeseori îl sfătuia din nou să ducă o viață obișnuită și să nu trăiască doar pentru Hristos. Vasiko mergea cel puțin o dată pe an la Betania și să le ajute monahilor bătrâni de acolo la feluritele lor ascultări. La vârsta de șaisprezece ani a plecat spre Mănăstirea Martkopi să se închine. În timpul acestei călătorii a întâlnit un monah deosebit, Părintele Aitala, pe care l-a prețuit mult și pe care îl pomenea întotdeauna cu mare cinstire și dragoste. „Un mare monah, dăruit cu străvedere”, obișnuia să spună după ce a devenit Monahul Gavriil.

Se cuvine să mai pomenim aici o altă istorisire din aceeași perioadă a tinereții lui: odată, guvernul comunist a hotărât să niveleze un parc public de lângă vechiul cimitir Vera[7], în care erau îngropați tinerii soldați uciși în războiul pentru independența Georgiei din 1921. Terenul a fost nivelat cu buldo­zerele, care au intrat și în cimitir. Vasiko a fost adânc mâhnit de acest act brutal, așa că a adunat noaptea osemintele lor în saci și le-a îngropat din nou într-un loc sigur. În 1949 Vasiko a fost chemat să-și facă stagiul militar în Armata Sovietică. A fost trimis deci în unitatea de grăniceri de la Batumi. În pofida regimului strict, a izbutit totuși să postească și chiar să meargă în ascuns la Biserica Sfântului Nicolae ca să primească Sfintele Taine. După încheierea serviciului militar, Vasiko s-a întors acasă. Însă curând a fost chemat la spitalul Securității unde l-au interogat despre vedeniile din copilărie, atunci când la vârsta de doisprezece ani a văzut un diavol. După câteva zile a primit un certificat medical: era diagnosticat bolnav psihic și i se interzicea să lucreze în vreun post. I-a fost acordată o pensie pentru dizabilități de gradul al II-lea, ceea ce însemna însă o încălcare grosolană a legii, deoarece, potrivit legislației sovietice, unui bolnav într-o asemenea stare îi era interzis să-și facă stagiul militar, cu atât mai mult în cadrul forțelor armate. Însă toate acestea erau regizate de Securitatea sovietică potrivit ideologiei partidului comunist: o persoană cu o asemenea conștiință nu trebuia să prezinte un pericol pentru îndoctrinarea atee.

Din acea vreme, Vasiko și-a continuat viețuirea duhovnicească cu și mai mare dragoste. În curtea din spatele casei părintești și-a zidit un mic sălaș unde să se nevoiască și să-și rânduiască activitățile duhovnicești în pace și liniște. Pentru rugăciuni și predici mergea la Catedrala Sioni. Curând, Preafericitul Catholicos-Patriarh al întregii Georgii, Melchisedec al III-lea, și-a îndreptat atenția către tânărul credincios. Cu binecuvântarea sa, Vasiko a început să lucreze ca paznic al Catedralei, iar mai târziu ca citeț. În ianuarie 1955 a fost hirotonit diacon și la 23 februarie a fost tuns monah în Mănăstirea Moțameta din Kutaisi cu numele de Gavriil după dorința sa. După trei zile a fost hirotonit ieromonah de către Episcopul Gavriil (Ciacianidze) al eparhiei Kutaisi-Gaenati, în Catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Din ziua tunderii în monahism, Monahul Gavriil s-a nevoit și mai mult cu uriașă dragoste și desăvârșită credincioșie față de Dumnezeu și față de aproapele. Cu binecuvântarea patriarhului, a slujit mai întâi la Catedrala Sioni și, din 1960, la Mănăstirea Betania împreună cu iubitul său părinte duhovnicesc Ghiorghi și cu ieromonahul Vasile (Pirțhalava).

În 1962, după adormirea Părintelui Ioan, a Părintelui Ghiorghi și a ieromonahului Vasile (Pirțhalava), guvernul a închis Mănăstirea Betania. Monahul Gavriil s-a întors deci la Tbilisi și, în curtea casei lui, a construit cu mâinile sale o Biserică cu șapte turle. Între 1962-1965 a slujit la Catedrala Sfânta Treime și Toți Sfinții și a avut o mică parohie adunată în jurul său. Cu anevoie poate să înțeleagă generația contemporană neobișnuita înzestrare duhovni­cească a tânărului monah, care a manifestat o atitudine uimitoare și neînfricată în vremea cumpli­tului regim comunist: a dat foc unui uriaș portret al lui Lenin, atârnat pe clădirea Consiliului de Miniștri, în timpul demonstrației din ziua de 1 mai 1965. Pe urmă, monahul Gavriil a propovăduit cu sfântă îndrăzneală oamenilor înspăimântați: „Mortul ăsta n-are nevoie de slavă, ci slava e a lui Hristos, care a călcat moartea și ne-a binecuvântat cu viața cea vecinică.” Mulțimea înfuriată a aruncat atunci cu pietre în el fără milă. S-a declarat alarmă de gradul I (cea mai gravă din Uniunea Sovietică) în oraș și numai intervenția necruțătorului Regiment 8 a salvat viața Monahului Gavriil. Acesta, pe jumătate mort, având șaptesprezece fracturi ale capului și ale altor oase ale trupului, a fost numaidecât transportat la secția de izolare a spitalului Securității. Mai târziu a fost condamnat la moarte, cercetarea lui fiind numai una formală. Dar autoritățile regimului comu­­­nist aveau un interes special în acest caz – i-au cerut Monahului Gavriil să mărturisească presupusa conspirație a Bisericii Ortodoxe Georgiene, iar în schimb i-au promis să-i cruțe viața de pedeapsa cu moartea. În pofida chinurilor la care a fost supus vreme îndelungată, Monahul Gavriil a rămas neclintit. La interogatoriu l-a numit odată fiară pe Lenin și ca rezultat a fost iarăși bătut crâncen. Această știre incredibilă și senzațională s-a răspândit cu repeziciune în mass-media europeană și americană. Amploarea evenimentelor s-a reflectat și în politica de la Kremlin și, în locul pedepsei cu moartea, Monahul Gavriil a fost internat într-un spital pentru boli psiho-neurologice, cu diagnosticul de bolnav psihic. Guvernul sovietic plănuia să-l țină acolo pentru totdeauna. Dar Dumnezeu nu păzise viața alesului Său pentru un astfel de destin. E interesant de citit aici un fragment din concluzia medicală:

Spitalul de psihiatrie și neurologie al orașului Tbilisi, Republica Socialistă Sovietică Georgia, 19/1 1966, Tbilisi, Str. Electroni nr. 1.

Nr. 666 Pacient: Vassili Urghebadze, născut în 1929, educație: 6 clase primare.
Adresă: Str. Tetrițkaro, nr. 11.

Pacientul se află în spitalul de psihiatrie și neurologie al orașului din ziua de 18.08.1965, fiind adus aici din închisoare pentru tratament forțat. Diagnostic: persoană psihopată, cu tendințe spre stări de psihoză schizofrenică. A fost externat din spital în ziua de 19.01.1966. Potrivit anamnezei[8], la vârsta de 12 ani, acesta a avut o viziune a spiritului răului având coarne pe cap… Pacientul spune că tot răul care se desfășoară în lume se întâmplă din cauza diavolului. De la vârsta de 12 ani a început să meargă la Biserici, să se roage, a cumpărat icoane și a studiat literatura bisericească… Nu mânca nimic în zilele de miercuri și vineri. Adulții și soldații râdeau de această prostie. „Miercuri l-a vândut Iuda pe Hristos pe treizeci de arginți, iar vineri l-au răstignit preoții evrei”, zicea, într-o stare de totală halucinație. Astfel se explică faptul că în ziua manifestației de 1 mai 1965, pacientul a pus foc unui mare portret al lui Lenin, atârnat pe clădirea Consiliului de Miniștri. După interogatoriu, a spus că a făcut asta pentru că imaginea răstignirii lui Hristos ar trebui atârnată acolo, iar nu chipul unui idol pământesc. Din cauza stării lui de sănătate psihică a fost trimis la expertiza psihopatologică. Examinarea a arătat că orientarea paci­­­en­­tului este confuză în timp, în spațiu și în mediu. Vorbește singur cu voce scăzută: crede în existența esenței cerești, Dumnezeu și îngeri, etc. În timp ce vorbește, obsesia psihopatului este întotdeauna îndreptată spre faptul că totul depinde de voia lui Dumnezeu, etc. Acesta e izolat de ceilalți bolnavi psihic din secție. Când cineva îi vorbește, el sigur menționează pe Dumnezeu, îngerii și icoanele, etc. Nu-și poate critica condiția în care se află. A fost tratat cu terapie de aminazinofrazie și de siptomicină, după care a trecut de comisie.

Decretul nr. 42/1965

Președintele comisiei: doctorand în medicină, medic șef T. Abramișvili.
Membrii: J. Șalamberidze și medicul Kropov.

Pacientul a fost externat din spital în ziua de 19 ianuarie 1966 și a fost luat la domiciliu de către mama lui.

Medic: Lezhava, 19 ianuarie 1966.

O asemenea concluzie a medicilor sovietici dovedește dragostea de Dumnezeu a Părintelui Gavriil. E cu totul surprinzător faptul că oficialii sovietici au notat ca o concluzie medicală tocmai descrierea făcută de Părintele Gavriil unei vieți bine-plăcute lui Dumnezeu, în urma căreia, paradoxal, partidul comunist l-a eliberat, externându-l din spital. Cu adevărat, atunci când intervine voia lui Dumnezeu în lucrurile omenești, toate sunt cu putință! Așadar, Părintele Gavriil a fost eliberat după șapte luni de la întemnițare. Renumitul academician georgian A. Zurabașvili a contribuit foarte mult la eliberarea lui. După aproape treizeci de ani, pe când Părintele Gavriil slujea în Mănăstirea Samtavro, l-a vizitat Ieromonahul Gherasim, din obștea celei mai cunoscute mănăstirii ortodoxe americane, Sfântul Gherman de Alaska, Platina. După vizită, acesta a publicat în revista Orthodox Word[9], în numărul din anul 1992, un articol despre Părintele Gavriil cu titlul „Christ’s Confessor in present-day Georgia”[10]. Articolul se încheia cu următoarele cuvinte: „Părintele Gavriil ne-a binecuvântat și am plecat mărturisind biruința Bisericii Noului Legământ în zilele noastre.”

În pofida faptului că preoția Monahului Gavriil a rămas neîntinată, el a fost oprit să slujească. De aceea asculta predicile împreună cu parohia și se împărtășea ca un mirean. Era chemat la Securitate adeseori și se întorcea acasă bătut fără cruțare. Odată a fost lovit atât de rău încât nu se mai putea ține pe picioare. Ofițerii Securității sovietice au sunat atunci familia și le-au dat adresa unde îl abandonaseră pe monah. Din acea vreme Părintele Gavriil s-a hotărât să-și schimbe felul de viață, care era prea dureros pentru el. Acum voia să pretindă că e bolnav psihic. În loc să rămână în tăcere, propovăduia cu glas tare pe străzi. Dacă până atunci nu băuse deloc vin, acum bea printre oameni, prefăcându-se chiar beat. Nebunia întru Hristos este un dar neobișnuit și rar care cere o mare putere duhovnicească și o minte dumnezeiască, căci: Ce este nebun al lui Dumnezeu, este mai înțelept decât oamenii (1 Cor. 1, 25).

Smerenia Monahului Gavriil era uimitoare. Sora sa mai mare, doamna Ema, își amintește: „Nu puteam să-l înțelegem. A avut un suflet nobil încă din copilărie. După ce a fost hirotonit preot, oamenii îl cinsteau mult. Când Ieromonahul Gavriil obișnuia să vină acasă, mergea în Biserica lui și adesea plângea cu jale. Odată ușa de la Biserică era deschisă și când l-am auzit plângând m-am îngrijorat și, intrând, l-am întrebat: «Vasiko, frate, de ce plângi? S-a întâmplat ceva?» «Soră, Hristos s-a născut într-o iesle; dar oamenii mă cinstesc și-mi sărută mâna.»”

În ciuda neobișnuitei sale smerenii, multe perso­nalități bisericești și mirenești îi arătau o negrăită cinstire și respect pentru uluitoarea lui gingășie, dragoste, bunătate, înțelepciune, pentru darul prorociei și al cunoașterii gândurilor tainice ale oamenilor, pentru stăpânirea pe care o avea peste timp, spațiu și materie. Astfel au trecut patru ani de când Monahul Gavriil a fost eliberat din temniță și din spital. Autoritățile comuniste nu puteau suferi evlavia și acțiunile lui curajoase. Așa că s-a hotărât dărâmarea Bisericii sale, fapt care era expresia războiului nevăzut al regi­mului comunist însetat de sânge creștin cu Părintele Gavriil. Însă acesta a zidit-o din nou de trei ori. În cele din urmă, comandantul miliției sovietice și apoi secretarul comitetului de partid din raion au venit la el în ascuns să-i ceară personal iertare. Părintele Gavriil a refăcut Biserica cu paraclis într-o perioadă scurtă, dar nu în forma pe care o avusese. În loc de șapte cupole a zidit doar una mare. Astăzi această minunată Biserică se păstrează în aceeași stare. În anul 1971, cu binecuvântarea Catholicosului-Patriarh Efrem al II-lea al întregii Georgii și a mitropolitului Ilia (actualul Patriarh, care pe atunci conducea seminarul), Părintele Gavriil a fost numit preot la Mănăstirea Samtavro și la seminar. I s-a dat un vechi turn în care să locuiască. Spunea câteodată cu bucurie: „Cu mila Mântuitorului nostru și a Stăpânei noastre și cu binecuvântarea celor doi patriarhi, mi s-a dat această chilie.”

Din 1972 până în 1990 Părintele Gavriil a cercetat multe dintre Bisericile și mănăstirile dărâmate sau pustiite sub asuprirea regimului comunist. Chiar dacă drumul era lung și anevoios sau plin de primejdii, Părintele Gavriil mergea singur. Uneori îl însoțeau câțiva credincioși, care îl ajutau cu ce avea nevoie. Obișnuia să spună: „Să credeți întotdeauna că osteneala noastră nu e zadarnică. Deși multe Biserici și mănăstiri sunt astăzi dărâmate sau închise, sfântul înger vede sârguința noastră, ne ascultă cererile și ne duce rugăciunile cu bucurie la Dumnezeu. Acum ni se pare greu. Mergem prin zăpadă și noroi, acoperiți cu folie de plastic, trebuie să propovăduim, dar va veni vremea când acestea se vor zidi din nou și se va sluji iarăși în ele.” Cuvintele lui păreau atunci cu neputință, dar iată că astăzi s-au împlinit întocmai. Din 1987 Părintele Gavriil și-a ales un foarte mic șopron unde să locuiască, pe Kaklovani (o mică alee cu castani în curtea Mănăstirii Samtavro). Șopronul fusese mai înainte cotețul de găini al mănăstirii, după care rămăsese gol. Părintele Gavriil arareori ieșea din mănăstire, numai pentru trei zile sau o săptămână și apoi se întorcea la sălașul său. Un asemenea fel de viețuire era expresia smereniei sale și a nevoinței deopotrivă, căci se smerea pe sine într-o mare măsură. Trăia într-un loc atât de strâmt, în care nu putea nici măcar să se întindă cum trebuie. Răbda gerul iarna fără să se încălzească, iar pereții cotețului aveau spații de 2-3 cm între scânduri: iată adevărata nevoință. Monahul Gavriil locuia cel mai mult în micul șopron. Arareori mergea la chilia lui din vechiul turn. Odată, sfântul înger i s-a arătat și i-a descoperit o bucată din Svetițhoveli[11] (Stâlpul de viață dătător), în locul unde se afla ascunsă cămașa lui Hristos. Monahul Gavriil și maicile au luat această sfințenie[12] cu multă evlavie și au așezat-o în Biserica Mănăstirii Samtavro, în care se păstrează până astăzi. În 1990 Monahul Gavriil a mers la Mănăstirea Șiomgvime, fiindcă își pusese în gând să ducă o viață pustnicească. Însă acolo a avut o descoperire dumnezeiască să se întoarcă la Mănăstirea Samtavro și să slujească oamenilor. De atunci înainte, până la adormirea sa, a viețuit în vechiul turn. Spovedea închinătorii și slujea aproapelui cu o mare lepădare de sine și cu dragoste jertfelnică.

În timpul lunilor octombrie-noiembrie ale anului 1991[13], situația politică în Georgia a devenit foarte încordată, dar numai Monahul Gavriil a simțit primejdia viitoarelor năpaste. Obișnuia să spună: „Sânge pe bulevardul Rustaveli! Sânge! Sânge de georgieni.” Când pe bulevardul Rustaveli au început împușcăturile, un georgian deschizând focul împotriva altui georgian, Monahul Gavriil a tras clopotele în Samtavro plângând. Atunci și-a înmulțit postul și nu mai mânca nimic. E greu de descris cât de fierbinte plângea și striga și cât de stăruitor Îl ruga pe Dumnezeu și pe Stăpâna noastră să izbăvească Georgia.

Nu făcea nicio deosebire între oameni. Împăr­tășea bucuriile și necazurile tuturor celor care veneau la el. Câți dintre ei s-au izbăvit din prăpastia întunericului duhovnicesc cu rugăciunile sale numai Dumnezeu știe. Cu darul prorociei îi punea pe calea adevărului. Părintele Gavriil își tăinuia aproape cu desăvârșire darul facerii de minuni. Însă în împrejurări deo­sebite, ca atunci când era tăgăduită învățătura despre Treimea cea de-o-fiire și nedespărțită, își arăta stăpânirea dată lui de Sus ca să dovedească dumnezeiescul adevăr. Odată, a venit la el un georgian, adept al hinduismului, care obișnuia să călătorească în India unde stătea o lungă perioadă și unde își avea maestrul spiritual. Părintele Gavriil a luat o pâine, a făcut semnul crucii peste ea în numele Sfintei Treimi și pâinea în chip minunat s-a desfăcut în foc, apă și grâu. I-a zis aceluia: „Privește și vezi, asemenea este și cu Sfânta Treime cea în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.” Apoi a făcut iarăși semnul crucii și apa, grâul și focul s-au făcut din nou pâine. „Așa cum această pâine este una, și întreagă, și neîmpărțită, în același fel este și Sfânta Treime, o singură fire și nedespărțită”, a mai adăugat către vizitatorul uimit peste măsură.

Odată, igumenul Mănăstirii Xiropotamu din Sfântul Munte Athos, Arhimandritul Iosif și monahii din obștea sa au venit în Georgia. Au vizitat Samtavro și au luat binecuvântarea Starețului[14] Gavriil. Dar Starețul l-a mustrat pe Părintele Iosif: „Cum ai îndrăznit să spui Fecioarei că a părăsit Georgia? Suntem sub rugăciunile și milostivirea Sfintei Fecioare, dar tu nu vezi.” Auzind aceasta, Părintele Iosif s-a cutremurat și a cerut smerit iertare. Starețul l-a îmbrățișat pe oaspetele grec cu dragoste și l-a poftit la masă. Părintele Iosif a mărturisit că, înainte să ajungă la Samtavro, a vizitat împreună cu obștea Catedrala Svetițhoveli. Situația politică și economică tensionată din Georgia, la care se adăugau necazurile duhovnicești ale poporului abia ieșit din comunism, au fost pricina pentru care cinstitul Arhimandrit, exprimându-și părerea de rău, și-a zis în sinea lui: „Fecioară Maria, ai părăsit Georgia!”

Luându-și rămas bun, obștea Mănăstirii Xiropotamu care era vădit impresionată i-a propus Starețului să vină în Sfântul Munte, dar el nu s-a învoit zicând: „Sunt aici pe Athosul meu. Nu voi da în schimb Georgia mea pentru Athos.” În ultimii ani ai vieții, Părintele Gavriil s-a îmbolnăvit grav de edem[15]. Pe lângă aceasta și-a rupt și un picior și de atunci până la adormirea sa, un an și jumătate, a zăcut în pat neputând să meargă. Numai cu prilejuri foarte rare, răbdând dureri acute, cerea să fie ajutat să se ridice și să se așeze în fața chiliei. „Viața ta e viața mea. Dacă nu te jertfești pe tine însuți pentru poporul tău, nu va ieși nimic”, obișnuia să spună. Iubirea sa de străini nu poate fi niciodată uitată. Înainte să-și frângă piciorul, îi hrănea pe toți cu bucate pregătite de el. Dar când nu mai putea găti, îi cerea Maicii Parascheva sau altcuiva să gătească, și cu mare dragoste îi servea pe cei care veneau la el. Se nevoia neîncetat să-i aducă pe toți mai aproape de Dumnezeu. Cuvintele sale, pline de har dumnezeiesc și cu stăpânire, pătrundeau adânc în inimile tuturor. Rugăciunea sa era întotdeauna însoțită de multe lacrimi și astfel nimeni nu putea rămâne nepăsător. De-a lungul anilor Părintele Gavriil cugetase mai cu seamă la Dumnezeu și la dragostea pentru aproapele, la pocăință, smerenie și bunătate. Însă în ultimul an al vieții și-a schimbat dintr-o dată propovăduirea și învăța despre vremile de pe urmă. „Îl veți vedea pe antihrist, veți fi prigoniți, așa că fugiți în munți. Nu vă fie teamă! Precum israilitenilor nu le-a lipsit nimic în pustie, atunci când au ieșit din robia faraonului Egiptului, tot așa va fi și vouă. Dumnezeu se va griji de voi, veți merge în munți ca să păstrați libertatea lui Hristos, ca să fugiți din Egiptul lumii acesteia și de robia lui faraon, antihristul. Aceasta vă va duce în Pământul Făgăduinței, Raiul, și vă va străluci ca soarele.”

În ultimele sale zile, Monahul Gavriil propovă­duia numai dragostea și îi învăța pe toți cu lacrimi în ochi: „Țineți minte, Dumnezeu este dragoste. Faceți câtă bunătate puteți ca să vă mântuiți prin ea. Fiți smeriți, căci Dumnezeu dă har robilor săi smeriți. Pocăiți-vă de păcatele voastre și nu așteptați ziua de mâine, că aceasta e cursa diavolului. Iubiți-vă unii pe alții, fiindcă omul care nu iubește nu poate moșteni Împărăția Cerurilor.” În ziua de dinaintea adormirii, Starețul a zis: „A sosit vremea plecării mele.” Apoi a mângâiat icoana Mântuitorului care atârna deasupra patului său cu mâna dreaptă, a tăcut puțin și a spus: „Urmez Ție, Hristoase, de la vârsta de doisprezece ani. Sunt gata, ia-mă la tine!” Toată noaptea aceea, până la ora patru dimineața, a petrecut-o în dureri crâncene, apoi a început să răsufle puternic și a strigat: „Maică, maică! Soră, soră!”[16] Dimineața au venit cu toții la mănăstire, familia sa, mireni, un doctor și preoții. Părintele Gavriil își ațintise privirea cu dragoste la icoana Sfântului Ierarh Nicolae din Mira. Arhiepiscopul Daniil a citit rugăciunile de ieșire a sufletului. La sfârșit, Părintele Gavriil a zâmbit și a adormit în pace. Era 2 noiembrie 1995. Potrivit ultimei sale dorințe, a fost îngropat în curtea Mănăstirii Samtavro, învelit într-o pânză de sac, după o veche tradiție monahală. În timpul înmormântării a fost înconjurat de oamenii care îl iubeau. Însă nimeni nu voia să arunce pământ peste trupul său sfințit, așa că l-au răscolit pe cel de pe marginile gropii. Atunci pământul însuși s-a prăvălit lin ca să-l învelească, atingându-i întâi pieptul, și curând întregul trup era acoperit. Potrivit voii sale, următoarele cuvinte s-au scris pe piatra de mormânt: Adevărul e în nemurirea sufletului. Gavriil Monahul

Ultimele dorințe și testamentul

Slavă lui Dumnezeu întru Hristos!

Cer iertare și binecuvântarea Sanctității și Preafericirii Sale, Catholicosul și Patriarhul întregii Georgii, Ilia al II-lea. Cer iertare preoților, monahilor și monahiilor și dau binecuvântarea mea tuturor. Dumnezeu este dragoste. M-am nevoit, dar n-am putut atinge dragostea lui Dumnezeu și dragostea aproapelui, după poruncile Mântuitorului nostru. Dragostea este singurul țel al omului în această lume văzută pentru a moșteni Împărăția Cerurilor și odihna în Vecinicie. Îngăduiți-mi să fiu îngropat fără sicriu, înfășurat într-o manta. Fiți buni și smeriți. Dumnezeu își aduce aminte de noi în micșorarea noastră, Dumnezeu dăruiește harul său celor smeriți. Fiți smeriți și binevoitori și iubiți-i pe toți cei din jurul vostru. Vă iubesc pe toți, pe ortodocși și pe tot omul născut în lume. Ținta acestei vieți este să moștenim Împărăția Cerurilor, să fim aproape de Dumnezeu și să ne odihnim în Vecinicie. Și vă doresc tuturor să ajungeți acolo. Vă dau binecuvântarea mea tuturor ca să nu pierdeți harul lui Dumnezeu; ca lumea întreagă să fie vrednică a moșteni Împărăția. Nu este nimeni de pe pământ care să fi dobândit mântuirea și care să nu fi păcătuit. Nu sunt decât un mare păcătos, nevrednic și neputincios. Când veți fi aproape de mormântul meu, vă rog cu toată dragostea, să vă rugați pentru odihna sufletului unui păcătos. Fost-am pământ, și în pământ mă voi întoarce. Adevărul e în nemurirea sufletului.

[1] În limba georgiană mama înseamnă părinte, tată și deda maică, mamă (n. ed.).

[2] Varianta rusească a numelui Vasile (n. ed.).

[3] „Stejar” în limba georgiană.

[4] Fosta capitală a vechiului regat al Iviriei (n. ed.).

[5] Cunoscută și ca „inima Georgiei” (n. ed.).

[6] Străveche mănăstire georgiană din veacurile XII-XIII, aflată la 16 km de Tbilisi (n. ed.).

[7] „Credință” în limba rusă (n. ed.).

[8] Informațiile pe care le obține medicul de la bolnav cu privire la apariția și evoluția bolii de care suferă (n. ed.).

[9] Cuvântul Ortodox, revistă americană cu scop misionar, înființată în anul 1965, cu binecuvântarea Sfântului Arhiepiscop Ioan Maximovici, de către Ieromonahul Serafim Rose în pustia Platinei. Mai ales până la adormirea Cuviosului Serafim, în anul 1982, aceasta a avut o contribuție esențială la răspândirea Ortodoxiei în America (n. ed.).

[10] „Mărturisitorul lui Hristos în Georgia zilelor noastre” (n. ed.).

[11] Potrivit istoriei, în veacul I după Hristos, în Mțheta exista o comunitate evreiască, iar rabinul acesteia, Elioz, aflându-se în Ierusalim la răstignirea Mântuitorului, a adus cu sine cămașa Lui care fusese câștigată la sorți. Întors în Mțheta, Elioz i-a înmânat-o surorii sale, Sidonia, iar aceasta a îmbrățișat-o cu dragoste după care a murit pe loc. Întrucât cămașa nu i-a putut fi luată din mâini, Sidonia a fost îngropată împreună cu ea. Pe mormânt a crescut un cedru foarte mare, care a devenit pentru credincioșii din Mțheta un „copac sfânt”. În veacul al IV-lea, după convertirea Regelui Mirian și a Reginei Nana de către Sfânta Nino, cedrul a fost tăiat pentru a fi zidită o biserică din lemnul lui. Cele șase ramuri mari au devenit stâlpii noii biserici, însă trunchiul uriaș, care trebuia să susțină turla, nu se lăsa mutat din loc. La rugăciunile fierbinți ale Sfintei Nino, un înger l-a înălțat în văzduh cu putere dumnezeiască și l-a așezat la locul rânduit. O lumină ca de foc a strălucit atunci sfântul trunchi, iar din buturuga lui a început să izvorască mir cu bună-mireasmă, săvârșindu-se și nenumărate minuni. De la acest minunat copac vine și numele Catedralei care se află astăzi pe acel loc: Svetițhoveli (Stâlpul de-viață-dătător). Mai târziu, în Catedrala Svetițhoveli au fost încoronați şi înmormântaţi mulți monarhi georgieni (n. ed.).

[12] Sfințenie se numește orice lucru care a aparținut sfinților, împărtășindu-se astfel, prin viața lor îmbunătățită, de dumnezeiescul har care sălășluia în ei. Sfințenie pot fi: veșmintele sfinților, papucii, crucile etc., care uneori pot face minuni (n. ed.).

[13] E vorba despre lupta de eliberare a Georgiei de sub jugul sovietic (n. ed.).

[14] În Predanie, Starețul este un monah (nu neapărat și cu harul preoției) sau pustnic cu viață sfântă, care a primit de la Dumnezeu darul dreptei-povățuiri a sufletelor (n. ed.).

[15] Acumulare excesivă de lichid seros în spațiile dintre celule ale organelor și țesuturilor (n. ed.).

[16] E vorba de Maica Parascheva, cea care avea ascultarea să-l îngrijească la chilie și care a primit după moartea Starețului ascultarea de a îngriji și mormântul său (n. ed.).

Sursa: http://www.monkgabriel.ge