– Părinte, cum este diavolul?
– Ştii ce „frumos” este? Ceva deosebit. Numai să‑l vezi. O, cât este de bine că dragostea lui Dumnezeu nu îngăduie ca omul să‑l vadă pe diavol! Căci cei mai mulţi ar fi murit de frică. Gândeşte‑te ce s‑ar întâmpla cu omul dacă l‑ar vedea cum acţionează, dacă i‑ar vedea chipul lui cel „dulce”! Unii însă ar fi avut cea mai bună distracţie. Ştii ce distracţie? Cum îi spune? Cinema?… Dar ca să vadă cineva un astfel de film, trebuie să plătească mult… şi nu ştiu dacă l‑ar putea vedea!
– Are coarne, coadă?
– Da, toate accesoriile!!!
– Părinte, diavolii s‑au făcut atât de urâţi atunci când au căzut şi din îngeri au devenit diavoli?
– Ei, desigur! Şi acum sunt ca loviţi de trăsnet. Dacă un trăsnet cade şi loveşte un copac, oare acesta nu se va face îndată un buştean negru? Aşa sunt şi ei, ca loviţi de trăsnet. Într‑o vreme îi spuneam lui aghiuţă: „Vino să te văd, ca să nu cad în mâinile tale! Dacă acum numai cât te văd îmi dau seama cât de rău eşti, cât rău nu‑mi vei face dacă s‑ar întâmpla să cad în mâinile tale!”.
Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
