După ce a viețuit zece ani la Chilia Cinstitei Cruci, Cuviosul Stareț și-a dat seama că trebuia să caute alt loc, ca să-și continue viața sa isihastă. Tocmai era foarte preocupat de ceea ce avea să facă, când, pe 4 februarie 1979 (c.v.), pe la ora nouă seara, l-a cuprins o puternică durere de cap, care nu-l lăsa deloc să se liniștească. Se simțea de parcă l-ar fi lovit cineva în cap cu o daltă. Ochii îi erau gata să iasă din orbite, mai ales cel drept. Se zvârcolea din pricina durerii insuportabile. „O asemenea durere”, spunea, „nu am mai avut niciodată în viața mea”. Nici măcar Rugăciunea nu putea să o spună. Zicea numai atât: „Hristoase al meu, Maica Domnului!”. Și, în vreme ce se afla în această stare, l-a văzut deodată, deasupra umărului drept, pe Îngerul său păzitor! Era foarte frumos și arăta ca un copil de doisprezece ani. Înfățișarea sa era plăcută și luminoasă! Nu i-a vorbit, ci numai îl privea, însă această privire i-a fost de ajuns, ca să alunge durerea, precum și orice îndoială și mâhnire. Îndată au plecat toate, însă nu din pricina bucuriei, ci datorită dumnezeiescului Har.
„Bucuria”, spunea atunci când povestea întâmplarea, „nu alungă durerea; te bucuri, dar continui să ai dureri, în vreme ce dumnezeiescul Har…! Lucru mare! Nu se poate descrie! Dacă este așa, mi-am spus, nu cu dalta, ci cu barosul să mă lovească în cap! Merita să-mi spargă capul fie și numai pentru aceasta”. După câteva zile, a luat, în cele din urmă, hotărârea să plece.
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul – Editura Evanghelismos.
