Cuviosul Pavel Xeropotamianul, purtătorul de Dumnezeu

Cuviosul Părintele nostru Pavel se trăgea cu neamul din Constantinopol. Tatăl lui a fost împăratul Mihail Curopalatul, care se numea și Rangabe. Acela nesuferind să vadă neorânduielile din zilele lui, care se făceau de cei fără de rânduială, ca un iubitor de pace și temător de Dumnezeu, s-a lepădat de împărăție și s-a făcut monah într-o mănăstire zidită de dânsul, cu numele Mireleia, și, viețuind cu plăcere de Dumnezeu, s-a odihnit în Domnul. Iar maica sa a fost Procopia cea minunată în fapte bune, fiica împăratului Nichifor, ce se mai numea Ghenicos, și sora împăratului Stavrachie. Aceea, pe când era îngreunată cu sfântul de care ne este vorba, în noaptea în care era să-l nască, a văzut în vedenie că a născut deasupra unui stog de grâu, un miel de parte bărbătească. Iar după ce s-a pogorât de pe stog, au venit doi lei ca să-l sfâșie, iar mielul se lupta cu ei. Deci, văzând împărăteasa un lucru ca acesta, a alergat cu mare sârguință să ajute mielului. Dar, când s-a apropiat de el, a văzut că nu era miel, ci un copil de parte bărbătească, care ținea în mâinile lui o cruce, cu a cărei putere a omorât leii. Deci, deșteptându-se din somn maica lui, a născut pe fericitul Procopie, căci așa s-a numit din Sfântul Botez.

Iar acea vedenie are înțelegerea următoare: mielul însemna nerăutatea și blândețea copilului, iar partea bărbătească însemna bărbăția și vitejia sa. Iar că a omorât pe amândoi leii cu crucea, închipuia că are să fie monah și are să ia asupra sa Crucea lui Hristos, adică omorârea patimilor și necazurile cele multe care au venit asupra lui, și cu crucea va birui și va omorî pe cei doi lei înfricoșați, adică pe cei doi vrăjmași ai monahului, pe diavolul cu toate puterile lui și lumea cu toate slavele și îndulcirile ei. Iar stogul de grâu însemna că prin cuvântul său cel dăscălesc și prin pilda vieții lui celei îngerești, multe suflete flămânde va hrăni și pe mulți neroditori și netrebnici îi va face vrednici a se încuia în hambarul cel ceresc și a se arăta lui Dumnezeu pâine dulce.

Deci s-a făcut bucurie mare în toată cetatea pentru nașterea pruncului, fiindcă de mic se arăta cum va fi când se va face mare. Și după ce pruncul a fost înțărcat, tatăl său a lăsat scaunul împărătesc, după cum am zis, și a împărățit în locul lui Leon Armeanul, care, temându-se ca nu cumva și Procopie, după ce va veni în vârstă, să ia împărăția tatălui său, a trimis de l-a scopit.

Și când a ajuns Procopie la vârsta de 12 ani, s-a dat cu totul la învățătura Sfintelor Scripturi și, cu istețimea cea firească pe care o avea, cu sârguința și cu ostenelile sale, care le-a pus la învățătură, a covârșit pe toți înțelepții vremii, după cum mărturisește împăratul Roman în hrisovul său, numindu-l “consul al filosofilor”, și după cum adeveresc scrierile lui: Cuvântul cel făcut de dânsul la Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Canoanele cele după opt glasuri la Sfinții Patruzeci de Mucenici și Canonul cel iambicesc, pe care îl are la cinstita Cruce.

Deci după ce a ajuns el la o desăvârșire ca aceasta, s-a învrednicit și de fericita vedere, care i s-a pricinuit lui din lucrarea faptei bune, pe care o săvârșea din copilărie. Și socotind el deșertăciunea lumii și învârtind în mintea sa cuvântul Sfântului Macarie, care zice: „Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumești, nici pe Dumnezeu nu-L va iubi cu adevărat, nici pe diavolul nu-l va urî după vrednicie”, a judecat să fugă de lume și mai mult, căci toți, în fiecare zi, aveau în gura lor pe minunatul Procopie. Unul îl lăuda pentru dragostea pe care o avea către toți, altul pentru smerenia lui; altul pentru înțelepciune, altul pentru înfrânare, pentru întreaga înțelepciune, pentru milostenie și pentru trecerea cu vederea slavei și a nălucirii cele lumești. Pe scurt, altceva nimic nu auzeai, decât laudele pentru Procopie.

Deci fericitul, ca să scape de laudele oamenilor, a fugit din Constantinopol, schimbându-și hainele sale și îmbrăcându-se cu niște rase rupte, ca un cerșetor. Așa a alergat, necunoscut, ca un cerb însetat, la Sfântul Munte al Atonului și, înconjurând tot muntele, a venit la mănăstirea pururea pomenitei fecioare, împărăteasa Pulheria. Acea mănăstire, care acum se numește Xeropotamu, fusese stricată cu puțin timp mai înainte de arabi, care veniseră tâlhărește la Sfântul Munte și, stricând multe mănăstiri, pe mulți monahi i-au făcut mucenici, precum pe cei din Sinai și din Rait. Iar fericitul Procopie, văzând așezarea locului frumoasă și liniștită, și-a făcut o colibă mică în zidurile mănăstirii celei surpate și a șezut acolo singur, vorbind cu Dumnezeu.

În apropierea colibei sale era un om liniștit, preabun și îmbunătățit, cu numele Cosma, care l-a tuns monah, numindu-l Pavel. De atunci s-a pus pe sine în mare rânduială și în bună așezare: postea, se ruga; alt așternut nu avea decât pământul, iar la căpătâi avea o piatră. Lucrul mâinilor lui era umilința, lacrimile, dragostea către toți și smerenia cea rară de măsură. El a mai socotit că monahul, pentru a ajunge la desăvârșire, are trebuință să câștige și roadele Sfântului Duh pe care le pomenește Sfântul Apostol Pavel, adică: dragostea cea duhovnicească, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea și înfrânarea poftelor. Pe acestea isprăvindu-le cuviosul cu multă osteneală și nevoință, s-a făcut cunoscut tuturor părinților, încât toți se minunau de dânsul și îl lăudau, precum îl lăuda și Sfântul Atanasie din Aton, după cum se arată în viața lui.

Și, cu toate că preaînțeleptul Pavel se închipuia și se arăta ca un necărturar și ca un țăran simplu, dar s-a arătat ca o cetate ce stă deasupra muntelui. Drept aceea, a ajuns vestea despre dânsul până și la Protatul, adică la mai-marele Muntelui Athos. Și avea Cuviosul Pavel obiceiul de a merge de trei ori într-un an, la cele trei praznice mari, la mănăstirea chiliilor, care se numește a Protatului. Deci, mergând el odată, după obicei, la unul din cele trei praznice, Protatul l-a întrebat aparte, cine și de unde este. Iar el a răspuns cu glas lin și cu față veselă: „Preasfinte părinte, eu sunt un monah sărac, precum mă vezi, dintr-un loc vechi ce se numește Xeropotamu”. De aici a luat și numirea de Pavel Xeropotamianul, iar acea mănăstire a Pulheriei, pe care el a înnoit-o, se numește Xeropotamu.

Iar înnoirea s-a petrecut astfel: Făcându-se împărat de-a pururea pomenitul Roman cel Bătrân, care era rudenie cu sfântul, a făcut mare cercetare, ca să-l afle. Deci, trimițând oameni împărătești să-l caute pretutindeni, l-a aflat în Sfântul Munte. Astfel, cu mare rugăminte și silire, încă și cu îndemnare din partea Protatului, s-a înduplecat Cuviosul Pavel și s-a dus la Constantinopol. O, dar cine poate să spună bucuria pe care au avut-o rudeniile lui și toată cetatea, văzând înger în trup și auzind cuvânt dăscălesc! Toate fețele cele împărătești și boierești au căzut și s-au închinat săracului aceluia, care nu avea altceva decât o rasă veche și o cruce. Lucru vrednic de minune este fapta bună și în acest fel face pe lucrătorii săi.

Și s-a întâmplat atunci că împăratul Roman zăcea la pat și era bolnav de moarte. Dar îndată ce cuviosul s-a dus la dânsul și și-a pus mâinile sale peste el, împăratul s-a făcut sănătos, după cum scrie aceasta el însuși în hrisovul său. Această minune a preamărit pe sfântul mai mult. Deci a rămas în Constantinopol pentru rugămințile cele multe ale împăratului și, păzindu-și toate rânduielile sale cele monahicești și nevoințele cele sihăstrești, învăța pe copiii împăratului.

Iar când s-a împlinit vremea care a fost hotărâtă să șadă acolo, s-a dus la împărat și a zis către dânsul: „împărate, precum peștele, când iese din apă, nu poate să trăiască mai mult, așa și monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta vă las cu sănătate și mă duc la coliba mea, ca să mă aflu de-a pururea împreună cu Dumnezeu, Împăratul meu”.

Dacă a auzit împăratul aceasta, s-a întristat foarte mult; însă nu a putut să-l împiedice, fiindcă avea și mare evlavie către dânsul. Deci a zis către el: „Doream și socoteam, sfinte părinte, să nu ne despărțim niciodată, cât voi trăi, pentru ca să te am mângâiere și dascăl spre mântuirea mea; însă nu te pot opri. Te rog numai să iei bogăție câtă voiești, ca să o împărți pentru sufletul meu”. Atunci sfântul a zis către dânsul: „Eu n-am trebuință de bogăție, nici nu știu să o împart; aici ai mulți scăpătați, deci împarte cât voiești. Atât numai îți zic: dacă voiești, înnoiește mănăstirea de-a pururea pomenitei împărătese Pulheria, care este surpată, ca astfel să ai pomenire veșnică”. Iar împăratul a primit cu mare bucurie cuvântul cuviosului și a trimis îndată oameni împărătești cu cheltuială și a zidit din temelie sfânta mănăstire, cu frumusețe neasemănată. După aceea, a trimis pe însuși fiul său, Teofilact, care era atunci patriarh, și a sfințit Biserica. Iar când Sfântul Pavel a vrut să plece din cetate, l-a luat împăratul și l-a dus în vistieria împărătească.

Însă se cuvine să pun înainte chiar graiurile împăratului, așa cum sunt scrise în hrisovul lui: „Am intrat cu unii din sfatul nostru în vistieria împărăției mele și am luat partea cea mai mare și vrednică de minune a cinstitelor lemne ale Crucii de viață făcătoare, care purta întru sine pomenirile patimii celei stăpânești – o gaură din acelea cu care s-a pironit Trupul cel îndumnezeit al Domnului, și curgerea cea curățitoare a păcatelor noastre, căci pe ea a curs Preasfântul Sânge.

Ea avea lungimea ca de un cot și o palmă, lățimea ca de două degete, grosimea ca de un deget, iar toată greutatea ei era de o sută de dramuri. Din ea s-au făcut acum două cruci.

Și, luând în mâini această preasfântă vistierie, pe înfricoșata însemnare a Împăratului ceresc, semnul care se va arăta în cer al Fiului Omului, Cel ce va judeca vii și morții, deci pe acest preadumnezeiesc semn al mântuirii noastre l-am pus cu evlavie în sfintele mâini ale Preacuviosului Pavel Xeropotamianul, ca să fie odor și afierosire nejefuită preasfintei mănăstiri, cea mai sus pomenită, a împărăției mele, până când va veni Domnul. Apoi l-am întovărășit pe dânsul cu petrecere bisericească și ostășească, ca să-l așeze în Sfântul Altar al mănăstirii, spre sfințirea și întărirea monahiceștii noastre mănăstiri”.

Deci fericitul Pavel, luând cinstitul Lemn, a venit la Sfântul Munte, iar după înnoirea cea desăvârșită a mănăstirii și după sfințirea ei de către patriarh, a pus acel cinstit lemn al Sfintei Cruci în Sfântul Altar, după porunca împărătească. Și, fiindcă vestea cuviosului a ieșit în tot pământul, s-a adunat mulțime mare de monahi care lucrau fapta bună. Însă cuviosul, fugind de tulburare, le-a pus egumen pe un oarecare monah foarte îmbunătățit, iar el, lăsând mănăstirea și ducându-se la un loc care se afla la poalele Atonului, își petrecea viața sa în sihăstrie.

Cu toate acestea, aflându-l pe el, s-au adunat mulți călugări și acolo, încât pustia s-a făcut ca o cetate. Apoi, fiind ca la șaizeci numărul ucenicilor lui care se adunaseră acolo și temându-se să nu-i robească sau să-i omoare arabii, care năvăleau adeseori asupra Sfântului Munte și-l prădau, au zidit și o altă mănăstire, prin mijlocirea binecredincioșilor împărați, în numele și în cinstea Sfântului și Marelui Mucenic Gheorghe, care și până astăzi păstrează numirea cuviosului, căci se numește “Sfântul Pavel”.

Însă când a sfârșit de zidit mănăstirea, era foarte bătrân și se apropia vremea să treacă către părinții săi. Deci, cunoscând din dumnezeiască descoperire sfârșitul său, a chemat la sine pe toți ucenicii săi și pe cei ai mănăstirii Xeropotamu și, deschizându-și sfânta sa gură, i-a învățat mult, cu învățături folositoare de suflet.

La urmă a adăugat și aceste cuvinte, zicând: „Fiilor, după două zile sufletul meu va ieși din acest trup ticălos și știți cum am petrecut eu în locul acesta sfânt, și cum, din tinerețile mele, toate poruncile părinților mei le-am păzit. Tot așa vă rog și pe voi, iubiții mei, să le păziți și voi până la sânge. Pentru că eu, în vremea tinereților mele, pe când era eresul luptătorilor de icoane, atât de mult m-am nevoit, încât eram gata să-mi vărs sângele meu pentru dragostea lui Hristos. Deci am răbdat multe bătăi cu toiege și răni, până când cu dovezi ale Scripturii și cu mărturii ale părinților, am pierdut pângăritul eres al luptătorilor de icoane. Acestea vi le spun vouă nu mândrindu-mă, ci îndemnându-vă să suferiți toată ispita și necazul cu mărime de suflet, așteptând cununile de la Dumnezeu”.

Auzind frații acestea, au plâns cu amar și cu lacrimi au zis către dânsul: „Părinte, să nu ne lași pe noi sărmani și lipsiți de duhovniceștile tale învățături. O, părinte, noi, din dragostea care o avem către sfinția ta, socoteam că nu vei muri niciodată, iar acum, auzind acest amar cuvânt, inima noastră s-a întristat foarte, pentru că te aveam pe tine mângâiere întru necazuri și ajutor întru ispitele noastre, încât și tată, și mamă, și frate pe tine te-am cunoscut”. Acestea și multe alte cuvinte auzindu-le cuviosul, a lăcrimat, pentru că era lesne plecat spre umilință și în toată viața sa a avut darul lacrimilor.

Și odată, un frate întrebându-l: „Ce să fac, părinte, ca să dobândesc lacrimi de umilință?”, el i-a zis: „Să ai totdeauna în minte înfricoșata judecată a lui Hristos și păcatele tale, și nu vor lipsi de la tine lacrimile”. Iar după ce a lăcrimat – după cum am spus -, a zis către cei ce stăteau de față: „Nu plângeți, fraților, ci iertați-mă, că a sosit vremea pe care sufletul meu o dorea totdeauna și de care trupul se temea”. Apoi, sculându-se, s-a îmbrăcat cu mantia de Biserică și, făcând multe rugăciuni, s-a împărtășit cu Preacuratele Taine. Atunci îndată a strălucit fața lui ca soarele, încât cei ce se aflau acolo au căzut la pământ, neputând să vadă atâta lumină care fulgera pe fața cuviosului. Și după ce s-a împărtășit, a șezut schimbat cu schimbarea cea bună și a zis obișnuita rugăciune, pe care totdeauna o zicea, adică: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ție!” Apoi a început iarăși să le grăiască multe sfaturi, dar mai înainte de toate le-a zis: „Fiilor și fraților, să aveți dragoste, rugăciune, smerenie și ascultare, căci monahul care nu are aceste fapte bune, nu se cuvine să se numească monah, ci mirean”. Și, când a săvârșit cuvintele acestea, a zis: „Vai monahului care are împreună petrecerea sa cu cei fără de barbă, căci unul ca acesta nu va vedea niciodată fața lui Dumnezeu”.

Și întinzându-și picioarele sale și așezându-se în bună rânduială, și-a înălțat mâinile și ochii către cer și și-a dat fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în ziua de 28 iulie.

După aceasta, monahii sfintei mănăstiri, gătind caicul și pogorând la malul mării sfintele lui moaște, cu laude și cu cântări duhovnicești, le-au pus în caic ca să le ducă în pădure și acolo să le îngroape, precum a poruncit sfântul. Deci, fiind atunci seară, au pornit cu corabia noaptea, ca să meargă în pădure. Dar dimineața, o, minunile Tale, Iisuse Împărate! S-au aflat în Constantinopol și, înștiințându-se de aceasta împăratul, sfatul, patriarhul și tot clerul bisericesc, s-au îmbrăcat cu sfintele podoabe și, aprinzând lumânări cu tămâieri, au ridicat cu laude și cu cântări de psalmi sfintele moaște ale cuviosului și le-au pus în Biserica cea mare, sărutându-le cu mare evlavie și mulțumind Domnului, Care i-a îmbogățit pe dânșii cu o vistierie ca aceasta.

Iar ucenicii sfântului, după ce au sărutat sfintele moaște și după ce au chemat rugăciunile cuviosului în ajutor, au cumpărat pâini calde; și, intrând în corabie, au plecat înapoi, vorbind despre sfânt. Dar, o, cât sunt de minunate lucrurile Tale, Doamne! În puțină vreme s-au aflat în portul mănăstirii lor. Apoi, ducându-se în sfânta mănăstire, au povestit părinților cele întâmplate, arătându-le pâinile că încă erau calde. Și, auzind ei acestea, s-au înspăimântat, minunându-se de îndrăzneala cea mare, pe care o avea de-a pururea pomenitul Pavel către Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.