Cuviosul Pimen era de neam egiptean. El, luând pe cei șapte frați ai lui, s-a dus în una din mânăstirile viețuitorilor din pustia Egiptului și s-a făcut monah împreună cu dânșii. După câțiva ani, maica lor văduvă, pornindu-se din fireasca dragoste către fiii săi, s-a dus la dânșii, voind să-i vadă; dar nu s-a învrednicit de vederea feței lor. Ducându-se ea la Biserică, aștepta venirea lor; dar când ei au venit la Biserică și ea li s-a arătat lor, atunci ei au fugit înapoi și, intrând în chilie, au încuiat ușa. Apropiindu-se ea de ușă, a început a bate și a-i striga de afară, plângând cu umilință. Dar ei nu i-au deschis, nici nu i-au răspuns. Femeia plângând mult la ușa chiliei lor, a auzit-o părintele Anuvie, fratele lor cel mai mare, și, intrând la dânșii pe altă ușă, a zis către Pimen: “Ce să facem cu bătrâna aceasta care plânge și nu se duce de aici?”
Pimen, sculându-se și apropiindu-se de ușă, a zis: “Bătrâno, pentru ce plângi?” Ea, auzindu-i glasul și nevăzându-l, fiind ușa închisă, a zis: “Voiesc să vă văd, fiii mei. Nu sunt eu maica voastră? Nu v-am aplecat la pieptul meu și v-am hrănit? Acum, fiind la bătrânețile cele de pe urmă, m-am tulburat mai mult auzind glasul tău și neputând să te văd, deci aș voi să vă văd, mai înainte de a mă sfârși”. Pimen i-a zis: “Aici voiești să ne vezi, sau în veacul ce va să fie?” Ea a zis: “O, fiilor, dacă aici nu vă voi vedea oare acolo vă voi vedea?” Pimen a zis: “Dacă vei răbda cu mărime de suflet să nu ne vezi aici, acolo cu adevărat ne vei vedea, că așa nădăjduim noi spre iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. Ea, auzind cele grăite, a zis: “Dacă, cu adevărat, vă voi vedea acolo, atunci nu voiesc să vă mai văd aici!” Deci, ea a plecat cu bună nădejde, bucurându-se și voind ca mai bine să-i vadă în viața ce va să fie, decât în această viață vremelnică.
Fericitul Pimen, petrecându-și zilele și anii în pustniceștile nevoințe și stăruind neîncetat în rugăciuni, sporea în faptele monahicești cele bune și se întărea cu ajutorul lui Dumnezeu asupra nevăzutului potrivnic; iar trupul, care se lupta asupra duhului, îl omora și îl obosea prin multe osteneli ca pe un rob. Deci, supunându-l duhului în slujbă, s-a suit la vârful nepătimirii și a fost mare între părinții pustnici, ca cel desăvârșit în fapte bune.
Într-o vreme oarecare, mai-marele acelei țări a voit să-l vadă pe părintele Pimen. Deci, a trimis la dânsul un vestitor, rugându-l să nu-l oprească de a veni la dânsul. Starețul s-a mâhnit foarte mult și se gândea în sine și zicea: “Dacă aceștia vor începe a veni la mine și a mă cinsti, apoi vor începe a veni la mine și mulți oameni din popor, care mă vor supăra, îmi vor strica liniștea și mă vor lipsi de darul smereniei, pe care cu multă osteneală l-am câștigat din tinerețe prin dumnezeiescul ajutor; deci, voi cădea în cursa mândriei”.
Gândind el în sine așa, n-a voit să-l vadă pe mai-marele acelei țări și l-a rugat prin același vestitor să nu vină la el, că nu poate să-l vadă, mai ales că se va duce din locul acela. Acel stăpânitor s-a mâhnit de un răspuns ca acesta și a zis: “Pentru păcatele mele nu m-am învrednicit a vedea pe omul lui Dumnezeu!” Deci, dorind el foarte mult ca, prin orice întâmplare, să vadă pe sfântul stareț, a aflat un meșteșug ca acesta. A prins pe fiul surorii starețului și l-a închis în temniță, ca și cum ar fi făcut o faptă rea, nădăjduind că starețul va mijloci către dânsul pentru nepotul său, și așa îl va vedea. El a zis către slugile sale: “Dacă va veni părintele Pimen, îndată voi elibera pe tânăr; iar dacă nu va veni, atunci nu voi lăsa nepedepsit pe cel ce a greșit, pentru că greșeala lui este mare”.
Auzind aceasta maica tânărului, sora lui Pimen, a alergat degrabă în pustie la fratele său și, ajungând la sihăstreasca lui chilie, a început să bată în ușă și să-l roage cu multă tânguire ca să se ducă la stăpânitorul acelei țări, să-l roage să-l elibereze pe fiul ei, că el a făgăduit că, dacă se va duce la el, va lăsa liber pe cel legat. Sfântul stareț nu i-a deschis ușa, nici nu i-a răspuns. Sora sa, bătând mult cu rugăminte și cu lacrimi și văzându-se neauzită, a început a defăima și a-l ocărî, zicându-i: “Nemilostivule, neîndurătorule, împietritule, nedumnezeiescule și răule cu obiceiul, cum nu te înduplecă spre milă tânguirea mea cea cu atâtea lacrimi, că fiul meu, pe care singur îl am, este în primejdie de moarte?” Starețul a trimis pe un ucenic să-i zică: “Du-te de aici, că Pimen nu are copii și nu-l doare pentru aceea”. Sora sa s-a întors cu amar, tânguindu-se și defăimând pe fratele său.
Stăpânitorul acelei țări, auzind de aceasta, a zis către prietenii săi: “Spuneți starețului, ca măcar o scrisoare de rugăminte să scrie către mine, și voi elibera pe nepotul său!” Pentru aceea mulți au sfătuit pe sfânt să scrie acelui stăpânitor. Deci, starețul a scris astfel: “Poruncească stăpânirea ta să cerceteze bine pricina tânărului cel greșit, și de se va afla ceva într-însul vrednic de moarte, să moară, ca, prin pedeapsa cea vremelnică, să scape de chinurile cele veșnice; iar de nu se va afla vinovat de moarte cel greșit, atunci, nepedepsindu-l, să-l eliberezi!” Mai-marele acelei țări, citind scrisoarea starețului, s-a minunat de mărimea de suflet cea îmbunătățită și de socoteala acelui bărbat; și, cunoscându-l că este adevărat plăcut al lui Dumnezeu, îndată a eliberat pe tânărul acela.
Au venit odată niște eretici la Avva Pimen și au început a grăi de rău pe arhiepiscopul Alexandriei, cum că de la preoți are hirotonia. Iar bătrânul, tăcând, l-a chemat pe ucenicul său și i-a zis: “Pune masa și fă-i să mănânce și-i trimite cu pace”.
Cuviosul Pimen, fugind de slava cea deșartă și de cinstea omenească, s-a dus aiurea. El a umblat prin diferite locuri mulți ani. Apoi, sălășluindu-se iar în pustia Egiptului, a petrecut într-însa până la bătrânețe, prin osteneli pustnicești plăcute lui Dumnezeu, fiind părinte la mulți monahi.
Deci cuviosul, învățând pe ucenici despre smerita cugetare, după cum și singur era smerit cugetător, le-a adus lor spre pildă o povestire despre un stareț oarecare – poate chiar despre el însuși -, zicând: “Un monah egiptean, nu demult, petrecea la un loc liniștit aproape de Constantinopol, având și o chiliuță mică. S-a întâmplat de a trecut pe acolo dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, care, înștiințându-se că acolo petrece un monah, a lăsat pe toți care erau cu dânsul și, schimbându-se ca unul din ostașii săi cei simpli, s-a dus la chilia starețului și a bătut la ușă.
Monahul, deschizându-i ușa, nu l-a cunoscut că este împărat, și l-a primit ca pe un ostaș simplu. După facerea rugăciunii a stat, iar împăratul a început a-l întreba: “Părinte, cum petrec părinții care sunt în Egipt?” Monahul a zis: “Toți se roagă pentru mântuirea voastră”. Atunci împăratul, privind prin odaia starețului, nu a văzut nimic, decât numai o coșniță spânzurată la perete și într-însa puțină pâine uscată și a zis către stareț: “Părinte, dă-mi binecuvântare ca să gust puțin”. Atunci starețul sârguindu-se îndată, a turnat apă și sare în blidișor, apoi, punând niște bucăți de pâine uscată, au mâncat împreună, apoi i-a adus împăratului să bea un pahar cu apă.
După aceasta, împăratul i-a zis lui: “Oare știi cine sunt eu?” Atunci i-a grăit lui: “Eu sunt împăratul Teodosie”. Auzind aceasta, starețul îndată i s-a închinat lui. Iar împăratul a zis către dânsul: “Fericiți sunteți voi, monahii, fiind liberi de grijile tulburătoare ale lumii acesteia; deci, având viață fără de gâlceavă, vă îngrijiți numai de mântuirea sufletelor voastre, cum să câștigați viața cea veșnică și cereștile bunătăți. Cu adevărat îți spun ție, că eu în împărăție m-am născut și acum sunt împărat, dar niciodată n-am mâncat pâine cu așa dulceață, și nici nu am băut apă, precum am mâncat și am băut astăzi!”
Starețul i-a zis lui: “De vreme ce noi, monahii, toate mâncărurile noastre le facem cu rugăciune și cu binecuvântare, de aceea, chiar proaste de sunt ele, se prefac totuși în hrană dulce; iar în casele voastre, toată osteneala mâncărurilor făcându-se fără rugăciune, cu multă gâlceavă și cu vorbe deșarte, de aceea bucatele voastre nu primesc îndulcitoarea binecuvântare”. Apoi împăratul, sărutând pe stareț, s-a dus. El a început de atunci a cinsti foarte mult pe monahul acela; iar starețul, temându-se de înălțarea cea pierzătoare și de mândrie, ca nu cumva pentru cinstea omenească să-și piardă smerenia sa și să se lipsească de darul lui Dumnezeu, s-a sculat de acolo, a fugit și s-a dus iarăși în Egipt.
Sfântul Pimen, spunând ucenicilor săi o povestire ca aceasta, îi povățuia la smerenie și la abaterea de la cele deșarte, de la laude și de la cinstiri, care nu aduc folos monahilor, ci numai pagubă. Îi mai învăța încă pe ei și celelalte fapte bune. Deci, învățătura lui era lucrătoare și putea pe toți să-i povățuiască spre mântuire. Că, precum viața lui cea asemenea cu îngerii era chip al faptei bune, tot asemenea și cuvântul lui era la toți de folos. La el veneau nu numai noii începători, ci și cei ce îmbătrâniseră în călugărie; și, întrebându-l despre folos, primeau de la dânsul răspunsuri înțelepțite de Dumnezeu, spre zidirea sufletelor lor. Ei le scriau pe ele în cărțile părinților, dintre care unele se povestesc și aici.
Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: “Cum se cuvine să stăm în chilie?” I-a răspuns lui: “A ședea în chilie, cea la arătare este: rucodelia (lucrul mâinilor), a mânca o dată în zi, a tăcea și a citi. Iar în ascuns a spori în chilie, așa este: a purta prihănirea de sine în tot locul, oriunde vei merge, a nu te lenevi de ceasul slujbelor bisericești și de cele ascunse. iar de se va întâmpla în vreo vreme a ședea fără rucodelie, intrând la slujbă, fără tulburare să săvârșești pravila, iar sfârșitul acestora, tovărășie bună câștigă și te depărtează de cea rea; căci omul care își păzește rânduiala sa, nu se tulbură”.
Odată, un frate i-a spus Avvei Pimen, zicând: “De voi vedea vreun frate, despre care am auzit vreo greșeală, nu vreau să-l bag pe el în chilia mea; iar de voi vedea vreunul bun, mă bucur împreună cu el”. I-a zis lui bătrânul: “De faci fratelui celui bun puțin bine, îndoit fă cu celălalt, că acela este cel neputincios. Căci era cineva într-o obște, anume Timotei, și auzind egumenul veste de un frate pentru o ispită, l-a întrebat pe Timotei de el. Iar acesta spunându-i despre ispita fratelui, egumenul l-a sfătuit să-l scoată afară din obște.
Deci, după ce l-a scos, s-a pus ispita fratelui asupra lui Timotei, până ce s-a primejduit. Și plângea Timotei înaintea lui Dumnezeu, zicând: “Am greșit, Doamne, iartă-mă!” Și i-a venit lui glas, zicând: “Timotei, să nu socotești că această ispită ți-am făcut ție pentru altceva, decât numai că ai trecut cu vederea pe fratele tău în vremea ispitei lui””.
Apoi fratele l-a întrebat: “Dar dacă voi vedea greșeala fratelui meu, oare mi se cade mie să-l acopăr pe el?” Iar el i-a zis lui: “De vom acoperi greșelile fratelui și Dumnezeu le va acoperi pe ale noastre; și oricând o arătăm pe a fratelui și Dumnezeu o arată pe a noastră”.
Trecea odată Părintele Pimen cu Avva Anuv prin părțile Diolchiei. Și venind împrejurul mormintelor, au văzut o femeie cumplit rupându-se și plângând cu amar. Și stând, luă aminte la dânsa și pășind puțin mai înainte, s-au întâlnit cu unul și l-a întrebat pe el Avva Pimen, zicând: “Ce are femeia aceasta, căci cu amar plânge?” Și i-a zis lui: “A murit bărbatul ei și fiul și fratele”. Și răspunzând Avva Pimen a zis către Avva Anuv: “Îți zic ție, că omul de nu va omorî toate voile trupului și nu va agonisi plânsul, acesta nu poate să se facă călugăr. Că toată viața lui și mintea la plâns este”.
Întâmplatu-s-au unii din părinți de au venit în casa unui iubitor de Hristos, între care era și Avva Pimen. Și când mâncau ei, s-a pus înaintea lor carne și au mâncat toți, afară de Avva Pimen. Și se mirau bătrânii că nu mânca, știind ei dreapta lui socoteală. Iar după ce s-au sculat de la masă, i-au zis lui: “Tu ești Pimen și așa ai făcut?” Le-a răspuns lor bătrânul: “Iertați-mă, părinților, voi ați mâncat carne și nimeni nu s-a smintit; iar eu de aș fi mâncat, fiindcă mulți frați vin aproape de mine, erau să se vatăme, zicând: “Pimen a mâncat carne și noi să nu mâncăm?”” Și s-au minunat de socoteala lui cea dreaptă.
Un frate a zis către părintele Pimen: “Părinte, mă tulbur și voiesc să mă duc de aici”. Starețul a zis: “Pentru ce pricină voiești să te duci?” Fratele a zis: “Aud cuvinte nefolositoare de la un frate care viețuiește aici și mă smintesc”. Starețul a zis: “Nu sunt adevărate cele ce ai auzit”. Fratele a zis: “Cu adevărat, părinte, sunt adevărate, că cel ce mi-a spus mie este credincios”. Starețul a răspuns: “Nu este credincios cel ce ți-a spus ție, că de ți-ar fi fost credincios, nu ți-ar fi spus ție unele ca acestea, iar tu singur, nevăzând, să nu crezi niciodată cuvintele cele auzite; că nici Dumnezeu, auzind strigarea Sodomei, n-a crezut până ce singur S-a pogorât ca să vadă cu ochii Săi. Strigarea Sodomei și Gomorei și greșelile lor s-au înmulțit la Mine mai mult; deci, mă voi pogorî ca să văd de este după strigarea lor”. Fratele a zis: “Părinte, eu cu ochii mei l-am văzut pe el greșind”.
Acestea auzindu-le starețul, a căutat spre pământ și a luat de jos un pai mic și a zis fratelui: “Ce este acesta?” Fratele a zis: “Acesta este un pai”. Atunci starețul, căutând spre înălțimea casei și arătând spre bârna pe care era rezemat acoperișul, a zis: “Dar aceasta ce este?” Fratele a răspuns: “Aceasta este bârna”. Și a zis starețul către frate: “Pune întru inima ta, că păcatele tale sunt ca bârna aceea, iar greșeala fratelui de care grăiești este ca paiul acesta, și nu vei mai avea tulburare”.
Aceste cuvinte ale Sfântului Pimen auzindu-le părintele Sisoe, care se întâmplase atunci și dânsul acolo, s-a minunat și a zis către dânsul: “Cum te voi ferici pe tine, părinte Pimene! Cu adevărat, ca niște pietre de mult preț sunt cuvintele tale, pline de har și de slavă”. Atunci părintele Pimen a grăit iarăși: “Scris este că cele ce le-au văzut ochii tăi, pe acelea să le mărturisești; iar eu grăiesc vouă: chiar și cu ochii de veți vedea, să nu credeți îndată”. Apoi a spus o întâmplare ca aceasta:
“Un frate oarecare a fost batjocorit de diavol printr-o nălucire ca aceasta: vedea pe un oarecare frate făcând păcat cu o femeie și se tulbura cu gândul, luptându-se cu patima poftei; deci, ducându-se, i-a lovit pe ei cu piciorul său, zicându-le: “Lăsați-vă de acum! Până când greșiți?” Când, iată că află snop de grâu, iar nu oameni. Pentru aceasta vă grăiesc vouă, ca nu îndată să credeți, chiar și cu ochii de ați vedea”.
Au întrebat unii din părinți pe Avva Pimen, zicând: “De vom vedea vreun frate păcătuind, voiești să-l mustrăm?” Le-a zis lor bătrânul: “Eu cu adevărat, de voi avea trebuință să trec pe acolo și-l voi vedea păcătuind, trec pe lângă dânsul și nu-l mustru”.
Părintele Anuvie i-a zis lui: “Ce ai putea zice lui Dumnezeu, dacă ai vedea pe cel ce greșește și nu l-ai mustra pe el?” Pimen a răspuns: “Aș zice lui Dumnezeu: Doamne, Tu ai poruncit: Scoate mai întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea să scoți și paiul din ochiul fratelui. Deci, am păzit cuvântul Tău”.
Au venit unii din bătrâni la Avva Pimen și i-au zis: “De vom vedea pe frați că dormitează în biserică, voiești să-i îmboldim ca să fie treji la priveghere?” Iar el le-a zis lor: “Eu cu adevărat, de voi vedea pe fratele că dormitează, pun capul lui pe genunchii mei și-l odihnesc”.
A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: “Mă văd pe mine că oriunde mă duc, aflu sprijin”. I-a zis lui bătrânul: “Și cei ce țin în mână sabie, au pe Dumnezeu, Care îi miluiește pe ei în această vreme. Deci de vom fi treji, face cu noi mila Sa”.
Altul l-a întrebat: “Ce voi face ispitelor acestora ce mă tulbură?” I-a zis lui bătrânul: “Să plângem înaintea bunătății lui Dumnezeu cu toată osteneala noastră, până ce va face cu noi mila Sa!”
Zis-a Avva Pimen: “Mulți din părinții noștri s-au făcut viteji la nevoință, însă limpezimea cugetelor prin rugăciune, unul câte unul”. Apoi a zis: “Dacă omul se va prihăni (învinui) pe sine, rabdă pretutindeni”.
Zis-a iarăși: “Unde inima ta nu are vestire, nu lua aminte”.
Zis-a iarăși: “De te vei socoti pe tine de nimic, vei avea odihnă, ori în ce loc te vei afla”.
Zis-a iarăși: “Voia, odihna și obișnuința acestora surpă pe om”.
Zis-a iarăși: “De vei tăcea, vei avea odihnă în tot locul unde vei locui”.
Zis-a iarăși: “Nu este călugăr cârtitor, nu este călugăr cel ce răsplătește răul cu rău, nu este călugăr mânios”.
Un frate iarăși a întrebat pe părintele Pimen, zicând: “Părinte, am făcut un păcat greu și voiesc ca trei ani să petrec în pocăință”. Starețul a răspuns: “Este mult!” Fratele a zis: “Atunci poruncește ca să mă pocăiesc un an”. Starețul iarăși a răspuns: “Este mult!” Auzind aceasta, ceilalți frați au zis: “Apoi până la patruzeci de zile se cuvine a petrece în pocăință?” Iar starețul iarăși a răspuns: “Este mult!” Și a adăugat: “Eu socotesc că de se va pocăi omul din toată inima și de va pune gând tare, ca de acum să nu se mai întoarcă la păcat, apoi în trei zile îi primește Dumnezeu pocăința lui! Toate cele peste măsură sunt ale dracilor”.
Alt frate a întrebat pe Cuviosul Pimen, zicând: “Cum se cuvine să petreacă omul?” Starețul a răspuns: “Vedem pe Daniil că nu s-a aflat asupra lui clevetire, decât numai în slujbele Domnului Dumnezeului lui petrecând”. Sfântul a arătat cu aceste cuvinte, că așa se cade omului să viețuiască, adică toată viața lui să nu fie altceva decât numai slujire către Domnul Dumnezeu.
Altul l-a întrebat: “Cum aș putea să mă păzesc de vicleșugurile vrăjmașilor?” Părintele a răspuns: “Când căldarea are foc dedesubt și arde, nu îndrăznesc muștele sau alte viețuitoare să se atingă de dânsa; iar când se răcește, atunci și muștele șed pe dânsa, și târâtoarele cad înăuntru. Așa și monahul care se silește cu osârdie la lucrurile cele duhovnicești, vrăjmașul nu îndrăznește a se apropia și a-l supăra; iar cei ce petrec în nebăgare de seamă și în lenevire, vrăjmașul se apropie cu înlesnire de ei și-i supără precum voiește”.
Au întrebat oarecare părinți pe Avva Pimen: “Cine este cel ce zice: Părtaș sunt eu tuturor ce se tem de Tine?” Și a zis bătrânul: “Duhul Sfânt este care zice”.
Zis-a Avva Pimen: “De vei vedea câteva lucruri și vei auzi cuvinte, să nu le povestești aproapelui tău, căci este surpare de război”.
Un frate a venit la Avva Pimen și i-a zis lui: “Semăn țărâna mea și fac dintr-însa milostenie”. I-a zis lui bătrânul: “bine faci!” Și s-a dus cu osârdie și a sporit milostenia. Și a auzit Avva Anuv cuvântul și i-a zis lui Avva Pimen: “Nu te temi de Dumnezeu, așa grăind fratelui?” Și a tăcut bătrânul. După două zile a trimis Avva Pimen la fratele și i-a zis lui, auzind și Avva Anuv: “Ce mi-ai zis alaltăieri, că mintea mea era aiurea?” Și a zis lui fratele: “Am zis că semăn țărâna mea și fac dintr-însa milostenie”. Și a zis Avva Pimen: “Am gândit că pentru fratele tău cel mirean ai grăit; iar dacă tu ești cel ce faci lucrul acesta, nu este lucru călugăresc”. Iar el auzind, s-a mâhnit, zicând: “Alt lucru nu știu, decât acesta și nu pot ca să nu semăn țărâna mea”.
Deci, după ce s-a dus, i-a făcut lui metanie Avva Anuv, zicând: “Iartă-mă!” Și a zis Avva Pimen: “Și eu de la început știam că nu este lucru călugăresc, dar după socoteala lui am grăit și m-am străduit spre sporirea dragostei, iar acum s-a dus mâhnit și tot la fel face”.
Altul l-a întrebat despre gândurile cele rele care năvălesc asupra lui, cum ar putea să scape de dânsele. Sfântul a grăit: “Lucrul acesta este asemenea unui bărbat care are foc în stânga și un vas cu apă în dreapta, și, de se arde de foc, ia apă din vas și-l stinge. Focul închipuie gândurile cele rele pe care vrăjmașul le aruncă în inima omului, ca niște scântei în casă, ca să se aprindă de pofta păcatelor; iar apa este ca să se arunce la rugăciune către Dumnezeu”.
Părintele Anuv l-a întrebat iar despre gândurile cele rele care ies din inimă și despre poftele cele deșarte. Starețul i-a răspuns din Sfânta Scriptură: “Oare se preamărește securea fără de cel ce taie cu ea? Sau se înalță fierăstrăul fără cel care îl trage? Drept aceea și tu să nu le întinzi gândurilor celor rele spre ajutor mâinile învoirii tale, nici te îndulci cu ele și rămân nelucrătoare”.
Un frate a mers la Avva Pimen și șezând câțiva împreună, au lăudat un frate, că este urâtor de rele. Zis-a Avva Pimen celui ce a vorbit: “Și ce este urâciunea de rele?” Și s-a uimit fratele și nu a găsit ce să răspundă și, sculându-se, a cerut iertare de la bătrânul, zicând: “Spune-mi, ce este urâciunea de rele?” A zis bătrânul: “Urâciunea de rele aceasta este: Să urască cineva păcatele sale și pe aproapele său să-l îndrepte”.
A zis iarăși: “Omul care învață, dar nu face cele ce învață, este asemenea cu fântâna; că pe mulți îi adapă și-i spală, iar pe sine nu se poate curăți, ci de toată întinăciunea este plină și toată necurățenia într-însa se află”.
Părintele Iosif a întrebat pe părintele Pimen despre post, zicând: “Cum se cade să postești?” Starețul a răspuns: “Eu voiesc ca din toate să mănânc puțin și să nu mă satur”. I-a zis Avva Iosif: “Când erai mai tânăr, nu posteai din două în două zile, avvo?” Și a zis bătrânul: “Am postit cu adevărat și trei și patru zile și o săptămână; dar, cercetând toate acestea, părinții cei mari au aflat că în fiecare zi este bine să mâncăm câte puțin; și ne-au dat nouă calea împărătească, că este mai ușoară și mai lesnicioasă, ca mintea să nu se înalțe”.
Povestit-au unii lui Avva Pimen, despre un călugăr, că nu bea vin. Și le-a zis lor: “Vinul nu este al călugărilor”.
Un egumen de la o mânăstire mare a întrebat pe părintele Pimen, zicând: “Cum pot să câștig umilință?” Starețul a răspuns: “Cum se poate să fie umilință în inima aceea în care sunt putinele de brânză, vase de unt și multe alte griji pentru cele dinafară”.
Apoi l-a întrebat pe avva pentru trândăvie. Și i-a zis lui bătrânul: “Trândăvia stă peste tot începutul și nu este patimă mai rea decât dânsa, iar de o va cunoaște omul că aceasta este, se odihnește”.
Un frate iarăși a întrebat pe părintele Pimen, zicând: “Ce este a se mânia cineva în zadar pe fratele său?” Și a zis: “Orice nedreptate îți va face fratele tău și tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii. Chiar de îți va scoate ochiul tău cel drept și îți va tăia mâna ta cea dreaptă și te vei mânia pe el, în zadar te mânii. iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te mânii tare”.
Altul a întrebat pe stareț: “Este bine oare a grăi sau a tăcea?” Starețul a răspuns: “Cel ce grăiește pentru Dumnezeu, face bine; și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea face bine”.
Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: “Ce voi face?” I-a zis Avva Pimen: “Scris este: Fărădelegea mea voi vesti și mă voi îngriji pentru păcatul meu”. “Deci ce voi face?” Și i-a răspuns bătrânul: “Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem?” Și i-a zis lui fratele: “De păcatele noastre”. Deci i-a zis bătrânul: “Să intrăm dar în chilia noastră și Domnul ne va ajuta nouă în toate”.
Dar răspunsurile lui nu erau cu bună înțelegere numai la diferite întrebări, ci și afară de întrebări. În Pateric se află multe cuvinte folositoare ale lui, dintre care spunem unele. Părintele Pimen a zis: “Când omul voiește să zidească o casă, adună multe lucruri de trebuință, ca s-o poată alcătui. Așa și noi, să luăm din toate bunătățile câte puțină parte și să zidim în noi casa cea sufletească”.
A zis iar: “Aceste trei capete sunt de trebuință omului, adică: să se teamă de Dumnezeu, să se roage adeseori și să facă bine aproapelui”.
A zis iar: “Neagoniseala, răbdarea și dreapta socoteală, aceste trei însușiri sunt trebuincioase vieții monahicești; că scris este: “De vor fi cei trei bărbați, Noe, Daniil și Iov, aceștia se vor mântui”. Noe este chipul necâștigării, Iov al răbdării, iar Daniil al dreptei socoteli. Deci, de se vor afla aceste trei însușiri în monah, Dumnezeu, Care îl mântuiește, petrece într-însul”.
A mai zis iar: “Monahul, dacă va urî două lucruri, poate să fie liber de lumea aceasta”. Fratele l-a întrebat: “Care sunt aceste lucruri?” Starețul a răspuns: “Odihna cea trupească și slava cea deșartă”.
A zis iar: “În Evanghelie este scris: Cel ce are haină s-o vândă și să cumpere sabie. Adică, cel ce are odihna trupului său, s-o lase și să primească viața aspră și calea strâmtă”.
Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: “Ce voi face, că sunt luptat de curvie și mă înfierbânt la mânie?” Zis-a bătrânul: “Pentru aceasta zicea David, că pe leu îl batem și pe urs îl sugrumăm; adică, mânia o tăiem, iar curvia cu osteneli o strâmtorăm”. Apoi a adăugat lui: “David când s-a luptat cu leul, apucându-l de grumaji, îndată l-a ucis. Și noi când vom înfrâna gâtul și pântecele nostru, vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolul și pe leul, care este trupul nostru”.
Și a zis iar: “De n-ar fi venit în Ierusalim Navuzardan arhimagherul – mai-marele bucătarilor împăratului Babilonului -, templul Domnului nu s-ar fi ars. Așa și între noi, dacă nu va intra îmbuibarea și odihna pântecelui, nu se va aprinde focul poftei păcatului, și mintea noastră, care se împotrivește păcatului, nu va cădea niciodată în războiul vrăjmașului”.
A zis iarăși: “Precum albinele se gonesc cu fum și se ia dulceața ostenelilor lor, așa și odihna trupului se gonește din suflet cu frica Domnului și se ia de la trup tot lucrul cel bun”.
În sfârșit, a zis iar: “Precum spătarul împărătesc stă gata totdeauna înaintea împăratului, tot așa se cade și sufletului să fie gata asupra diavolului desfrânării”.
Părintele Pimen, auzind de un frate oarecare că postește câte șase zile, iar în a șaptea gustă puțină hrană și avea mânie asupra fratelui, i-a zis: “Ai învățat a posti câte șapte zile, iar de mânie nu ai învățat a te înfrâna în nici o zi!”
Un preot de la o mânăstire, auzind despre niște frați că intră deseori în cetate, se spală în baie și nu se îngrijesc de mântuirea lor, s-a mâniat pe ei și, venind în sobor, a luat chipul monahicesc de pe dânșii. Căindu-se după aceasta, s-a dus la părintele Pimen și i-a spus ce a făcut acelor frați. Starețul i-a grăit: “Oare nu ai și tu ceva din omul cel vechi, sau te-ai dezbrăcat de dânsul desăvârșit?” Iar preotul a zis: “Mă împărtășesc de omul cel vechi”. Iar bătrânul i-a zis: “Iată că și tu ești ca și frații; că deși puțin te împărtășești din vechime, însă ești supus păcatului”. Auzind cuvântul acesta de la stareț, s-a umilit și, ducându-se, a chemat pe frații cei mâhniți și s-a pocăit înaintea lor; apoi i-a îmbrăcat iar în chipul monahicesc.
Odată, părintele Isaac s-a dus la părintele Pimen și, văzându-l că își turna apă pe picioare, ca unul ce avea îndrăzneală către dânsul, i-a zis: “Cum s-au obișnuit unii a-și obosi trupurile cu asprime!” Starețul i-a răspuns: “Noi nu ne-am învățat a fi ucigași de trupuri, ci de patimi”.
Apoi a zis iar: “Este un om care se vede că este tăcut, dar în inima lui osândește pe alții. Unul ca acela neîncetat grăiește! Și este altul care de dimineață până seara grăiește cu limba și totuși păzește tăcerea, fiindcă cele de folos nimic nu grăiește și nu osândește pe aproapele”.
Un frate a venit la Părintele Pimen și i-a zis: “Avvo, multe gânduri îmi vin și mă primejduiesc din pricina lor”. Și l-a scos pe el bătrânul afară și i-a zis: “Întinde brațele și oprește vântul!” Iar el a zis: “Nu pot să fac aceasta”. Și i-a zis bătrânul: “Dacă asta nu poți s-o faci, nici gândurile nu le poți opri să nu vină; alt lucru este însă să le stai împotrivă”.
Părintele Iosif spunea, zicând: “Noi șezând odată la părintele Pimen, era între noi un frate tânăr cu numele Agaton, către care starețul voind să grăiască ceva, l-a numit părinte, zicându-i: “Părinte Agatoane!” Noi i-am zis starețului: “Fratele este tânăr, pentru ce îl numești părinte?” Starețul a răspuns: “Gura lui cea tăcută m-a făcut să-l numesc părinte!” Apoi părintele Pimen a zis: “Fratele care petrece cu aproapele, este dator să fie ca o piatră cioplită; ocărât fiind să nu se mânie, preamărit fiind să nu se înalțe”.
Întrebat a fost Avva Pimen: “La cine se potrivește cuvântul cel scris: Să nu vă grijiți pentru ziua de mâine?” I-a răspuns lui bătrânul: “S-a zis pentru omul care se află în ispită și se împuținează. Să nu se îngrijească, zicând: “Câtă vreme am în ispita aceasta?” Ci mai vârtos să socotească zicând în fiecare zi: astăzi. Căci ajunge zilei răutatea ei”.
Un frate i-a zis lui Avva Pimen: “De voi da fratelui meu puțină pâine sau altceva, mă tem că-mi pierd plata, zicând că faptele se fac pentru plăcerea oamenilor”. I-a zis lui bătrânul: “Deși pentru plăcerea oamenilor se fac, noi să dăm trebuința fratelui”. Și i-a spus și această pildă: “Doi oameni erau plugari și locuiau într-o cetate. Și unul dintr-înșii semănând, a făcut puține necurate, iar celălalt, lenevindu-se, nu a făcut nimic. Deci făcându-se foamete, care din amândoi poate să trăiască?” A răspuns fratele: “Cel ce a făcut cele puține și necurate”. I-a zis lui bătrânul: “Așadar și noi să semănăm puține, chiar și necurate, să nu murim de foame!”
Și iarăși: “Răutatea niciodată nu gonește răutatea; dar de-ți va face cineva rău, tu să-i faci bine, ca, facerea ta de bine către el să strice răutatea lui”. La această faptă bună, precum și la altele, Cuviosul Pimen singur învăța cu lucrul, căci mai înainte de venirea lui de la schit în Egipt, era acolo un stareț cinstit de toți.
Părintele Pimen mergând în Egipt, mulți au părăsit pe acel stareț și au început a veni la Pimen; deci, pentru aceea acel stareț a început a se mânia asupra părintelui Pimen, a-l zavistui și a vorbi rele de dânsul.
Părintele Pimen, auzind despre aceasta, s-a mâhnit și a zis către frații săi: “Ce să facem, căci acești oameni ne-au aruncat în necaz părăsind pe starețul cel atât de sfânt și de cuvios și venind la noi, care nu suntem nimic? Cum vom tămădui mânia cea contra noastră a acelui mare părinte? Să facem puține bucate și să căutăm puțin vin, să ne ducem la starețul și să mâncăm cu dânsul, doar așa se va milostivi sufletul lui!” Deci, făcând bucatele și câștigând voie, au mers la acel stareț și au bătut în ușa chiliei lui. Ucenicul aceluia, auzind, a întrebat: “Cine sunteți?” Ei au zis: “Spune părintelui tău că Pimen cu frații săi au venit să se binecuvânteze de la dânsul”. Ucenicul, mergând, a spus starețului, iar el, auzind, a zis: “Du-te, spune-le să se ducă de aici, că nu am vreme să-i văd!” Când ucenicul a spus aceasta la cei ce veniseră, aceia au zis: “Nu ne vom duce de aici până ce nu ne vom învrednici a ne închina starețului”. Și stăteau în arșița soarelui lângă ușa chiliei.
Starețul, văzând smerenia și răbdarea celor ce veniseră, s-a umilit și le-a deschis ușa și i-a primit cu sărutare; deci, șezând, au vorbit cu dragoste și au mâncat din cele aduse. Apoi starețul acela a zis: “Cu adevărat, nu numai acelea ce le-am auzit despre voi sunt adevărate, dar și însutit mai mari lucruri bune văd în voi!” Din acea vreme, starețul s-a făcut iubit prieten al părintelui Pimen. Astfel știa Cuviosul Pimen să strice răutatea celui ce vrăjmășuia contra lui și a fi prin aceea și altora pildă.
Un frate a venit la Avva Pimen în a doua săptămână din Postul Mare și mărturisindu-și gândurile și dobândind odihnă, i-a zis: “Puțin de nu m-am împiedicat să vin aici astăzi”. Și i-a zis lui bătrânul: “Pentru ce?” Zis-a fratele: “Am gândit, ca nu cumva pentru post nu-mi vei deschide”. I-a zis lui Avva Pimen: “Noi nu ne-am învățat a închide ușa cea de lemn, ci mai vârtos ușa limbii”.
Cuviosul Pimen mai putea încă să folosească pe alții uneori și cu tăcerea, ca și cu cuvântul. Odată, au venit pentru cercetare preoții acelui loc, la mânăstirea în care era petrecerea cuviosului. Părintele Anuvie, vrând să le facă lor puțin ospăț după putere, a intrat la Cuviosul Pimen și i-a spus despre aceasta. Dar Pimen nu i-a dat răspuns, ci a tăcut multă vreme. Părintele Anuvie s-a dus mâhnit. După aceea i-au zis lui frații care se întâmplaseră la dânsul: “Pentru ce n-ai dat răspuns părintelui Anuvie?” Starețul le-a răspuns: “Eu la aceasta n-am unelte, căci acum sunt mort, iar mortul nu vorbește; deci, să nu mă socotiți pe mine că sunt cu voi”.
Aceasta a făcut-o starețul ca să nu fie chemat cu dânșii la masă, că și aceasta se povestea de dânsul: când era chemat de frați să mănânce împreună cu dânșii, mergea plângând, ca și cum nu voia, căci se păzea să-și sature pântecele și se temea a nu asculta pe frați, ca să nu-i mâhnească.
Un monah de la un loc îndepărtat, auzind de viața cea îmbunătățită a părintelui Pimen, a venit să-l vadă și să se folosească de cuvintele lui. Starețul a primit pe acel monah cu cinste și, sărutându-se unul cu altul, au șezut. Monahul cel venit a început a vorbi cu starețul din dumnezeiasca Scriptură, despre lucruri nepricepute și despre lucruri cerești. Iar părintele Pimen, întorcându-și fața, tăcea, nedând nici un răspuns celui ce vorbea.
Deci, monahul acela, vorbind mult din Sfânta Scriptură și necăpătând nici un răspuns de la stareț, fiindcă tăcea, a ieșit din chilie mâhnit și a zis către ucenicul starețului: “În zadar am suferit eu atâta osteneală în cale, căci pentru dânsul am venit aici, iar el nu voiește să vorbească nici un cuvânt cu mine!” Ucenicul, intrând la stareț, i-a zis: “Părinte, acel cinstit bărbat a venit pentru tine, fiind slăvit între monahii laturii sale. Pentru ce nu vorbești cu dânsul?” Starețul a răspuns: “Acesta din cei de sus este și vorbește de cele cerești, iar eu sunt din cei de jos și știu a vorbi de cele pământești. De ar fi vorbit fratele acela care a venit la noi, despre patimile sufletești și despre neputințele trupești, i-aș fi răspuns; dar, de vreme ce el vorbește despre lucruri înalte, eu nu știu nimic de acelea”.
Ucenicul, ieșind la monahul acela, i-a zis: “Părinte, să știi că starețul nu degrabă începe a vorbi din dumnezeiasca Scriptură; ci, dacă cineva îi vorbește despre patimile sufletești, aceluia îi răspunde”. Atunci monahul acela, umilindu-se, a intrat la stareț și i-a zis: “Părinte, ce să fac, căci sunt stăpânit de patimi?” Atunci starețul privind spre dânsul cu fața luminoasă, i-a zis: “Acum bine ai venit! Deschide-ți gura ta pentru acestea și o voi umplea de bunătăți”. Deci, a vorbit cu dânsul destul, cum să biruim războaiele care se ridică asupra noastră. Monahul acela, folosindu-se foarte mult din cuvintele starețului cele insuflate de Dumnezeu, a mulțumit lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea pe un părinte sfânt ca acela și a auzi vorba lui. El s-a întors la locul său bucurându-se, ca cel ce a aflat dobândă multă și folos sufletesc.
A întrebat Avraam pe Avva Pimen, zicând: “Cum ne luptă pe noi dracii?” Și i-a zis lui Avva Pimen: “Pe noi ne luptă dracii? Nu se luptă cu noi, câtă vreme facem voile noastre. Că voile noastre s-au făcut draci și ei sunt care ne necăjesc pe noi, ca să le împlinim. Iar de voiești să știi cu cine s-au luptat dracii, apoi află că cu Moise și cu cei asemenea lui”.
Un alt monah, anume Isaac, a venit la părintele Pimen și l-a găsit pe el șezând, ca și cum era în uimire. Deci, așteptând multă vreme și văzându-l pe dânsul venit în sine, i-a făcut metanie, zicându-i: “Părinte, spune-mi mie unde ai fost cu mintea ta?” Iar el, fiind silit de rugăminte, a zis: “Mintea mea era acolo unde Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, plângea lângă cruce. Deci și eu aș fi voit ca acolo să plâng totdeauna!”
Un cuvios mare între părinți ca acesta, care toată fapta bună a trecut-o cu viața și fiind de folos tuturor cu cuvântul, avea atâta smerenie în mintea sa, încât deseori el zicea cu suspin: “Eu voi fi aruncat în locul acela în care va fi aruncat satana”.
Dar Domnul, pe smeritul Său rob, l-a înălțat în locul sfinților îngeri și în locașurile drepților și ale cuvioșilor; căci, după viața sa pământească plină de mulți ani, l-a sălășluit pe dânsul în cereștile acoperăminte, unde anii nu se împuținează și unde toți sfinții, stând înaintea scaunului slavei dumnezeiești, slăvesc totdeauna pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia să-I fie slava și de la noi, păcătoșii, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă – Despre acest cuvios părinte Pimen vezi și cuvântul din Prolog în 14 zile ale lunii februarie, cum izgonea diavolii cu cuvântul. Dar se știe că între cuvioșii părinți se mai află un părinte cu numele Pimen – pomenindu-se în Limonariu – care era de neam din Galatia și mai pe urmă cu anii. Cel dintâi a viețuit în pustiile Egiptului, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr, precum este arătat în viața aceluia. Iar cel de-al doilea a fost după 150 de ani și a viețuit pe vremea împăratului Mauriciu, în pustia Palestinei ce se numește Ruva, nevoindu-se în zilele părintelui Sofronie, patriarhul Ierusalimului și ale lui Ioan Evirat, scriitorii cărții care se numește Limonariu. Pentru aceasta este de trebuință ca și viața celuilalt cuvios Pimen să fie pomenită aici, întâi pentru folos, iar al doilea pentru a ști deosebirea între acei doi cu numele de Pimen.
