Cuviosul Serghie de la Radonej

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie a fost născut în cetatea Rostovului, din părinți binecredincioși, Kiril și Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pântecele mamei sale, căci intrând oarecând mama lui, după obiceiul său, în Biserică la Sfânta Liturghie și având în pântece pe acest prunc, când au vrut să înceapă a citi Sfânta Evanghelie, pruncul a glăsuit, încât au auzit toți cei ce erau aproape de maica sa. De asemenea, în vremea cântării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul.

Și când preotul a glăsuit “Sfintele sfinților”, a treia oară glasul pruncului din pântecele mamei s-a auzit. Din aceasta au înțeles toți că o să se arate mare luminător lumii și slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum sfântul Ioan mergătorul înainte a săltat cu bucurie în pântece înaintea Maicii Domnului, așa și acesta a săltat înaintea Domnului în sfânta Biserică. Deci, s-a cuprins de frică și de spaimă mama lui de minunea aceea, și toți cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea, s-au împlinit zilele nașterii și a născut fiu, și i-a pus numele Vartolomeu. Și, de când s-a născut, nu sugea Miercurea și Vinerea niciodată și nici altceva nu gusta. Iar aceasta era începătură a înfrânării și a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vârsta cea desăvârșită. Când a fost de șapte ani, l-a dat la învățătura cărții, dar nu învăța lesne, căci era zăbavnic la minte. Și cu multă silință îl învăța pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni să se dea copilului înțelegerea cărții. Drept aceea, într-o zi umblând singur prin oarecare dumbravă – căci iubea din tinerețe liniștea și de multe ori se preumbla singur prin locuri liniștite -, a găsit pe un călugăr, sau mai curând înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând în dumbravă și făcând rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a stat aproape de el, și aștepta sfârșitul rugăciunii, apoi i-a făcut lui închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: “Ce-ți trebuie fiule?” A răspuns copilul, zicând: “M-au dat, părinte, să învăț carte și nu pot să înțeleg nimic din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc și nu știu ce să fac. Mă rog sfinției tale, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă înțelepțească cu sfintele tale rugăciuni”. Iar călugărul făcând rugăciune l-a binecuvântat pe el, zicându-i: “Iată, de acum fiule îți dăruiește ție Dumnezeu să înțelegi cele ce-ți trebuie, încât să poți și pe alții să-i ajuți!”.

Din vremea aceea fericitul copil, precum pământul adapă din destul de ploaie și se face roditor, așa și el luând binecuvântare de la sfântul acela călugăr – mai bine zis de la înger – s-a făcut lesnicios spre învățătura a toată înțelepciunea cărții fără de osteneală. Pentru că Dumnezeu “i-a deschis lui mintea să înțeleagă scripturile”. Și creștea copilul împreună cu anii, cu înțelegerea, și cu faptele bune, căci iubea postul și înfrânarea, fugea de jucăriile cele obișnuite copilărești; iar la citirea Dumnezeieștilor cărți șezând, învăța acea înțelepciune, a căreia începătură este frica Domnului. Și așa, din treaptă în treaptă mergând, creștea spre bărbăția cea desăvârșită.

După aceasta, părinții lui s-au mutat din cetatea Rostovului, la locul ce se chema Radone, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu așa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe placul său, despre care ne este nouă acum cuvântul. Drept aceea mutându-se acolo părinții fericitului, nu după multă vreme s-au mutat și din viața aceasta, la locurile cele luminoase și răcoroase, lăsându-și toată averea moștenitorului lor Vartolomeu. Iar el, la moartea părinților săi, gândea întru sine, zicând: “Și eu sunt muritor, și cu adevărat voi muri și eu ca și părinții mei”. Deci, binecunoscătorul copil socotind viața aceasta scurtă, a împărțit averea ce rămăsese după părinți, nelăsându-și lui spre hrana cea de nevoie nimic, căci nădăjduia spre Dumnezeu cel ce dă hrană ce-lor flămânzi. Apoi s-a dus în pustie, și făcându-și o chiliuță, petrecea într-însa nevoindu-se și rugându-se lui Dumnezeu neîncetat. Iar după o vreme a venit la dânsul un sfințit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugăreasca rânduială, având de la nașterea sa douăzeci și trei de ani, și l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie.

Deci, a petrecut acel sfânt călugăr cu Serghie puține zile, și după aceasta i-a zis lui: “Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mâinile lui Dumnezeu”. Și a proorocit zicând: “Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare și prea mărită”. Și făcând rugăciune s-a dus. Iar Sfântul Serghie a rămas la locul acela și se ostenea, zdrobindu-și trupul său cu privegherea, cu postul și cu multe feluri de osteneli. În vreme de iarnă, crăpând pământul de ger, el răbda într-o haină, ca unul fără de trup arătându-se. Iar diavolii, nesuferind unele ca acele nevoințe ale lui, se sârguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în șerpi, înfricoșând pe sfântul și repezindu-se la dânsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei, și înfierbântările lor le rupea ca păianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, a năpădit într-o noapte, aievea, o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare și cu mânie mare striga: “ieși din locul acesta, ieși, să mori ca un rău!” Și acestea zicându-le, o văpaie mare ieșea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmându-se, îndată a alungat tabăra drăcească și fără de temere a rămas, cântând și lău-dând pe Dumnezeu. Acestea așa făcându-se, slava despre dânsul a început a străbate pretutindeni și se adunau la dânsul mulți din cetățile și ținuturile cele dimprejur pentru folosul sufletesc. Alții voiau să locuiască cu dânsul și să se povățuiască de către dânsul la calea mântuirii. Iar el cu dragoste primea pe cei ce veneau la dânsul. Și a zidit mai întâi o biserică mică, care, prin porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfințit în numele prea Sfintei Treimi, apoi și mănăstire cinstită a ridicat, care este și astăzi cu darul lui Hristos.

Deci, rugat fiind de frați, a luat preoția prin hirotonisirea episcopului Atanasie și păștea binecuvântătoarea turmă cea încredințată lui, povățuind-o la pășunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rău gânditori îi alunga cu rugăciunea.

Dar după puțină vreme, iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungați de sfântul. Și închipuindu-se în șerpi, au intrat în chilia lui încât chilia era plină de șerpi. Iar sfântul, degrabă s-a întors la rugăciune, și îndată diavolii cu nălucirile lor ca fumul s-au stins. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încât nici îndrăzneau a se mai apropia de dânsul. Ducându-se vestea de dânsul pretutindenea, și mulți din părțile dimprejur adunându-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, multă avere aducând și dând-o în mâinile sfântului, ca să zidească o mai mare biserică, iar pe sine s-a dat în supunere sfântului.

Și ajutând Dumnezeu, Cuviosul Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserică mai mare și mănăstirea a lărgit-o și viețuia îngerește, ca în Cer, cu ceata fraților săi, ziua și noaptea slavoslovind pe Dumnezeu. Deci, s-a întâmplat oarecând în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană, și erau frații în mâhnire mare, petrecând fără de hrană, flămânzi, trei zile. Iar rânduiala Cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceară la mireni pâine, ci să-și pună nădejdea spre Dumnezeu Cel ce hrănește toată suflarea, și de la Acela cu credință să-și ceară cele trebuincioase.

În timpul acela nu era viață de obște în mănăstirea cuviosului. Deci, frații fiind strâmtorați de foamete, au început a cârti împotriva sfântului, zicând: “Până când ne oprești pe noi a merge la lume și a cere cele de trebuință? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineață vom ieși din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfântul îi mângâia pe ei, spunându-le din viețile sfinților părinți, cum au răbdat multe necazuri, foame și sete și lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul și le grăia lor cuvintele lui Hristos. “Căutați la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl Ceresc le hrănește pe ele (Matei 6,26). Și dacă hrănește păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrând a suferi puțină vreme ispita ce ni s-a întâmplat, pe care de am fi primit-o cu mulțumire, în mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fără de lămurire aurul nu se săvârșește!” Și a proorocit, zicând: “Acum puțină vreme ni s-a întâmplat lipsa, iar dimineață va fi îndestulare de toate bunătățile”. Și s-a împlinit proorocirea sfântului, căci a doua zi s-a adus în mănăstire mulțime de pâini proaspete și pește mult și alte feluri de bucate de curând gătite de la un om neștiut, care le zicea: “Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie și fraților celor ce locuiesc cu dânsul”. Deci, rugau frații pe aceia ce le aduseseră, ca să mănânce cu dânșii bucate, iar ei n-au vrut, spunând că le-a poruncit ca degrabă să se întoarcă și, grăbindu-se, au ieșit din mănăstire. Apoi frații, văzând mulțimea de bucate, au înțeles că o cercetare dumnezeiască este, și făcură ospăț, mulțumind lui Dumnezeu.

Deci, au fost acele bucate pentru multe zile fraților, și le-a zis cuviosul: “Vedeți fraților și vă minunați ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi până în sfârșit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfânt și pe robii Săi cei ce locuiesc într-Însul și îi slujesc Lui ziua și noaptea”.

Încă se cade a pomeni și aceasta: Cuviosul părinte Serghie, la începutul venirii sale în pustie, s-a sălășluit la un loc fără de apă. Aceasta spre adăugarea ostenelii, ca de departe aducând apa, să-și ostenească trupul său mai mult. Iar când cu voia lui Dumnezeu s-au înmulțit frații și mănăstirea s-a așezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneală. Și pentru acea pricină cârteau unii împotriva sfântului, zicând: “Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc și s-au făcut atâtea zidiri, nefiind apa aproape?” Iar sfântul le răspundea: “Eu, fraților, singur am vrut să mă liniștesc în locul acesta, iar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atâtea clădiri să se ridice, apoi puternic este ca să dea și apă nelipsită, numai să nu slăbiți de la datorie, ci rugați-vă cu credință.

Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorât apă din piatră în pustie, cu atât mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiți Lui!” Iar odată luând în taină pe un frate cu sine, s-a pogorât în valea cea de sub mănăstire și nu era în valea aceea apă curgătoare altă dată, precum spun oamenii cei vechi. Deci sfântul, aflând într-o groapă puțină apă strânsă din ploaie, și-a plecat genunchele și s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Și îndată un izvor mare s-a arătat, care și până astăzi este văzut de toți; și scot dintr-însul la toată trebuința mănăstirească, și multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credință.

Și făcea Cuviosul Serghie și alte feluri de minuni. Pentru că atâta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încât a în-viat și un mort. Un om credincios din hotarele locașului lui, având un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Și se tânguia după el tatăl lui nemângâiat. Deci, văzând Cuviosul Serghie tânguirea omului aceluia, i se făcu milă de el și, făcând rugăciune, a înviat copilul și l-a dat viu tatălui lui. Și s-a întors omul bucuros cu fiul viu și sănătos la casa sa. Încă veneau la dânsul și cei cuprinși de duhuri necurate și, ajungând ei la sfântul, fugeau dintr-înșii necuratele duhuri. Și cei leproși se curățeau și orbii vedeau, și în scurt a zice, toți cei cuprinși de felurite neputințe și care mergeau la sfântul cu credință, primeau nu numai sănătate trupului, ci și folos sufletului, și se întorceau cu îndoită tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit și slăvit de toți cuviosul Serghie, și mulți, dorind a vedea cinstita lui față, și a se îndulci de vorba lui cea dulce, din nenumărate cetăți și ținuturi se adunau la dânsul, și mulțime de călugări lăsându-și mănăstirile lor veneau la dânsul, dorind să viețuiască cu el și să fie povățuiți de dânsul.

Domnii și boierii și oamenii cei de rând alergau cu sârguință la acest fericit părinte, căci toți îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinții cei de demult, sau ca pe unul din prooroci.

Un țăran oarecare, lucrător de pământ, din locuri prea depărtate, auzind de Sfântul Serghie, a vrut să-l vadă și mergând în mânăstirea cuviosului, întreba de dânsul unde se află. Se întâmplase că atunci cuviosul era în grădină și săpa pământul. I s-a spus de aceasta omului aceluia, iar el, mergând în grădină, a văzut pe sfântul în haină proastă, ruptă și mult cârpită, săpând pământul, și i se părea că au glumit cei ce i-au spus lui, pentru că nădăjduia să vadă pe sfântul în mare slavă. Și întorcându-se în mănăstire iar întreba, zicând: “Unde este Sfântul Serghie? Arătați-mi, căci am venit de departe ca să-l văd pe el”. Iar ei i-au zis: “Cu adevărat, acela este, pe care l-ai văzut”. După aceea, ieșind sfântul din grădină, l-a văzut țăranul și îngrețoșându-se de el, și-a întors fața de la dânsul și nu vrea nici să caute la fericitul. Și se defăima în sinea lui, zicând: “O, câtă osteneală am suferit în deșert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, și nădăjduiam să-l văd în mare cinste și iată acum văd un sărac și necinstit stareț”.

Deci, sfântul înțelegându-i gândurile lui, era foarte mulțumit, căci, precum mândrul de laudă și de cinste se bucură, așa se bucură cel smerit, cu gândul, de necinstire și de defăimare. Și luând pe țăranul acela la sine, i-a pus masa și l-a ospătat cu dragoste.

După aceasta i-a zis: “Să nu te mâhnești, omule, că pe acela pe care dorești să-l vezi, degrab îl vei vedea”. Iar, când sfântul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunându-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Și, sculându-se sfântul, a ieșit în întâmpinarea acelui domn, care venea cu mulțime de slugi.

Și văzând acel domn pe sfântul sârguindu-se, a alergat la dânsul și apucând înainte cu închinăciune până la pământ, a luat binecuvântare de la cuviosul, iar el, binecuvântându-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Și mergând amândoi împreună, starețul și domnul vorbeau, iar ceilalți toți mergeau înainte. Iar țăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, și pe starețul de care se îngrețoșa uitându-se la dânsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea.

Deci, a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicându-i: “Cine este, stăpâne, starețul cel ce șade cu voievodul?” Și i-a spus lui acela că este sfântul Serghie. Apoi, a început țăranul a se necăji și a se ocărî pe sine, zicând: “O Doamne, cât m-ai orbit și n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfântul părinte, și nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru țăran și prost. Cum mă voi arăta feții sfântului, cuprins fiind de rușine?”. După ce a plecat voievodul din mănăstire, țăranul a alergat la cuviosul, și rușinându-se a privi la fața lui, i-a căzut la picioare, cerându-i iertare, căci din neștiință a greșit. Sfântul l-a mângâiat cu dragoste, zicându-i: “Să nu te mâhnești, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicându-mi că sunt nimic, iar toți ceilalți s-au amăgit, părându-le că sunt mare”. De aici, s-a arătat aievea în câtă smerenie era cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pământ ce se îngrețoșa de el, l-a iubit mai mult decât cinstea ce i se făcea de voievod.

Oarecând fericitul, după obiceiul său, într-o seară târziu, stând la citirea rugăciunilor și rugându-se pentru ucenicii săi, cu dinadinsul, lui Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i: “Serghie!”. Iar el, mirându-se de neobișnuita chemare noaptea târziu, a făcut rugăciune și a deschis fereastra chiliei, vrând să vadă cine l-a chemat. Și, iată, a văzut o lumină mare din cer strălucind, încât s-a luminat noaptea aceea mai mult decât o zi luminoasă, apoi a venit la dânsul a doua oară glasul, zicând: “Serghie, te rogi pentru fiii tăi și rugăciunea ta este primită. Caută și vezi numărul călugărilor celor adunați în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Ci, căutând sfântul, a văzut mulțime multă de păsări prea frumoase, nu numai în mănăstire, ci și împrejurul mănăstirii, șezând și cântând cântări îngerești cu nespusă dulceață. Și iar se auzea glasul, zicându-i: “În ce chip ai văzut păsările acestea, așa se va înmulți turma ucenicilor tăi, și după tine nu se va împuțina, și așa cu minune și în multe feluri vor fi împodobiți cu bunătățile lor, cei ce vor urma pașilor tăi”. Iar sfântul, văzând, se mira de acea minunată vedenie.

Și vrând să aibă părtaș și martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirându-se de neobișnuita chemare a starețului, a alergat degrab la dânsul și nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia, ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească.

Dar sfântul i-a spus lui toate cele ce a văzut și s-au bucurat amândoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu.

După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimiși la sfântul de prea sfințitul Patriarh Filotei, și i-au adus lui de la Patriarh binecuvântare și daruri: o cruce, un paraiman, o schimă și scrisoare care avea în sine scris așa: “Cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului și a toată lumea Patriarh, Domnul Filotei, celui întru Sfântul Duh fiu și împreună sluji-tor al smereniei noastre, Serghie, dar și pace, și a noastră binecuvântare să fie cu voi! Am auzit de viața voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătățită, și am lăudat și am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rânduială încă vă mai trebuie, aceea că n-ați câștigat viața cea de obște. Căci știi, cuvioase, că și singur Dumnezeiescul Părinte Proorocul și împăratul David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înțelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai “a locui frații împreună”. Iar după acela și noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiți viață de obște, și mila lui Dumnezeu și binecuvântarea noastră să fie cu voi”.

Această scrisoare a Patriarhului luând-o cuviosul, a mers la Prea sfințitul Alexie, fericitul Mitropolit a toată Rusia, și, arătându-i scrisoarea, îl întreba zicându-i: “Tu, Prea sfințite stăpâne, cum poruncești?” Iar Mitropolitul a răspuns starețului, zicând: “De vreme ce de atâtea bunătăți te-ai învrednicit cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, cât și în țările cele depărtate a ajuns auzul numelui și al vieții tale, încât a toată lumea marele Patriarh te sfătuiește spre folos, apoi și noi la aceeași te sfătuim și lăudăm o așa rânduială”. Deci din vremea aceea cuviosul Serghie a așezat viața de obște în locașul său, poruncind ca să se păzească statornic rânduielile vieții de obște: nimic să nu câștige cineva pentru sine, nici să se numească ceva al său, ci toate de obște să le aibă, după poruncile sfinților părinți. Iar după așezarea vieții de obște a vrut să fugă de mărirea omenească și să slujească lui Dumnezeu în loc neștiut, sălășluindu-se în liniște, în singurătate.

Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieșit în taină din mănăstirea sa neștiind nimeni, și a plecat în pustie. Mergând ca la patru-zeci de stadii, a aflat un loc bine plăcut lui, aproape de râul ce se numește Cârjaci, și acolo sălășluindu-se, viețuia. Apoi, frații, văzându-se părăsiți de părintele lor, erau în mare necaz și tulburare, ca oile fără de păstor, și cu dinadinsul îl căutau pretutindenea. După câtăva vreme, s-a aflat de frați locul și, mergând, rugau pe sfântul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu vrea, iubind mai mult liniștea și singurătatea. Din această pricină, mulți din ucenicii lui lăsând lavra, s-au așezat cu dânsul în pustia aceea și după o vreme oarecare au ridicat mănăstire și biserică în numele prea sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Iar frații din lavra cea mare neputând a viețui fără de părintele lor, și neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dânșii, au mers la prea sfințitul Mitropolit Alexie, rugându-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarcă la locul lui cel dintâi. Fericitul Alexie a trimis pe doi arhimandriți, rugându-l ca să asculte și să mângâie pe frații săi prin întoarcerea sa la dânșii, ca nu cumva supărându-se, fără de dânsul să se risipească și la locul sfânt să se pustiască. Apoi, cuviosul Serghie, trebuind a asculta pe arhiereu, s-a întors în lavră la petrecerea sa cea dintâi, unde s-au mângâiat frații foarte mult de venirea lui.

Episcopul Permului, sfântul Ștefan, având mare dragoste către cuviosul, mergea oarecând de la episcopia sa pe cale la cetatea Moscova, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Iar curând, grăbindu-se spre cetate, s-a gândit să nu meargă atunci la mănăstirea sfântului, ci să vadă pe cuviosul când se va întoarce către casă. Și când era el în dreptul mănăstirii s-a sculat din căruța sa, și citind “Cuvine-se să te fericim” și făcând obișnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu fața spre mănăstirea cuviosului Serghie, zicând așa: “Pace ție duhovnicescule frate!” Și s-a întâmplat că atunci feri-citul Serghie mânca la masă. Și înțelegând cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecât de la masă și stând puțin, și rugăciune făcând, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla departe de la mănăstire, zicându-i: “Bucură-te și tu păstorule al turmei lui Hristos și pacea lui Dumnezeu să petreacă cu tine”. Iar frații s-au mirat de acel lucru neobișnuit, și au înțeles unii că o vedenie vedea cuviosul. Apoi, după sfârșitul mesei l-au întrebat de ceea ce făcuse, iar el le-a spus lor zicând: “În acel ceas episcopul Ștefan, mergând pe cale spre Moscova, a stat în dreptul mănăstirii noastre, și s-a închinat Sfintei Treimi, și pe noi păcătoșii ne-a binecuvântat”. Iar mai pe urmă, unii din ucenicii lui cu încredințare s-au înștiințat că adevărat așa a fost lucrul și se minunau de darul cel înainte văzător, ce se dăduse de la Dumnezeu părintelui lor.

Și înflorea locașul cuviosului cu bărbați îmbunătățiți, și mulți dintr-înșii, pentru bunătățile lor cele mari, erau luați în alte mănăstiri ca egumeni, iar alții erau ridicați la scaune arhierești. Și toți aceia au sporit întru bunătăți și în urmarea celui desăvârșit învățător, și iscusitului lucrător al poruncilor Domnului, cuviosul Serghie, care era pildă vie turmei sale, asemenea cu îngerii petrecând viața. Pentru care viețuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci slujind el dumnezeiasca liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul și Macarie, bărbați vrednici de credință și desăvârșiți în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe Îngerul lui Dumnezeu slujind cu cuviosul Serghie în altar și s-au spăimântat văzând podoaba lui negrăită.

După acestea, fericitul Alexie Mitropolitul, slăbind de bătrânețe și văzând că se apropie de sfârșit, a chemat la sine pe cuviosul Serghie și luând crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur și cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinându-se cu smerenie, i-a zis: “Iartă-mă, stăpâne, căci din tinerețe n-am fost purtător de aur, iar la bătrânețe mai mult decât atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: “Știu iubite că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare, și să primești de la noi binecuvântarea ce ți se dă”. Și așa a pus cu mâinile sale crucea pe pieptul sfântului, ca o logodire, apoi a început a grăi: “Să știi fericite, pentru ce te-am chemat și ce voi să rânduiesc pentru tine. Iată eu, Dumnezeu încredințându-mi, am ținut Mitropolia Rusiei, pe cât El a voit. Iar acum mă văd apropiat de sfârșit, numai nu știu ziua sfârșitului meu, și doresc ca în viața mea să găsesc un bărbat ce ar putea după mine să pască turma lui Hristos. Și nu aflu altul așa după cum doresc eu, decât numai pe tine. Încă știu cu încredințare că și marii stăpânitori, domni, și toți oamenii laici și duhovnicești, până la cel de pe urmă, te vor iubi pe tine, și nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce ești vrednic. Deci, acum prea cuvioase, primește rânduiala episcopiei. Iar după ieșirea mea din trup vei lua scaunul meu”. Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mâhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rânduială ca aceea. Și a răspuns către arhiereul: “Iartă-mă stăpâne sfinte, dar pui pe mine sarcină mai presus de puterea mea, și aceasta nu se poate întâmpla niciodată. Cine sunt eu păcătosul și mai smeritul decât toți oamenii ca să îndrăznesc a mă atinge de o rânduială ca aceasta?” Apoi, fericitul Alexie a zis multe cuvinte către sfântul din dumnezeieștile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: “Stăpâne sfinte, de nu vei vrea să alungi pe smerenia mea din hotarele acestea și de la auzul tău, apoi să nu mai adaogi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l lași să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta”.

Iar arhiereul văzând pe sfântul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temându-se ca nu cumva, supărându-se cuviosul, să se ducă în cele mai depărtate părți și pustietăți și să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Și mângâindu-l cu cuvinte duhovnicești, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinți, Alexie mitropolitul, s-a dus din viață, și fericitul Serghie era silit prin rugăminte de domnii cei mari stăpânitori și de mulțimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, iar sfântul ca un diamant tare a rămas neînduplecat.

Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfințenie a se îmbrăca în veșminte arhierești, și a-și pune camilafcă albă. Încă începuse și asupra Sfântului Serghie și a locașului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala lui, căutându-și pentru sine Mitropolia. Iar fericitul auzind că Mihail se lăuda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: “Mihail, lăudându-se împotriva locașului acestuia, împotriva smereniei noastre, nu va câștiga ceea ce dorește, de vreme ce este biruit de mândrie, nici cetatea împărătească nu va vedea”. Și s-a împlinit proorocirea sfântului, căci călătorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boală trupească și s-a sfârșit. Iar pe scaun a fost ridicat Kiprian.

În acei ani, prin voința lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pământului Rusiei. De acest lucru marele Domn Dimitrie întristându-se, Sfântul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea, și i-a proorocit biruință, zicând: “Să ieși împotriva barbarilor, lepădându-ți toată îndoiala, și Dumnezeu ajutându-ți, vei birui pe vrăjmașii tăi și te vei întoarce sănătos la scaunul tău”.

Deci, marele Domn, nădăjduind spre ajutorul Dumnezeului și prin rugăciunile sfântului, a mers făcând război cu tătarii, i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puțini tovarăși a scăpat Mamae. Iar Cuviosul, înainte fiind văzător, vedea cele de departe ca pe cele de aproape și stând cu frații la rugăciune în mănăstirea sa, când era război între creștini și între tătari, spunea în acea vreme că marele Domn Dimitrie a biruit pe tătari și care din ostașii creștini a fost ucis în război, aducând jertfe lui Dumnezeu pentru dânșii, pentru că toate i se descopereau lui de la Dumnezeu. Iar Cneazul, întorcându-se izbânditor de la război, a mers în mănăstire la Cuviosul, mulțumind mult sfântului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.

Stând oarecând fericitul părinte noaptea la obișnuita sa pravilă înaintea Icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și adeseori privind la icoană, zicea: “Preacurată, Maica Hristosului meu, apărătoare și tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugându-te Fiului tău și Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda și cinstea sfântului numelui Lui, în veci. Pe tine Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai câștigat multă îndrăzneală către Dânsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu ești tuturor nădejde de mântuire și adăpostire”. Așa se ruga, și canonul cel de mulțumire, adică Acatistul Preacuratei cântându-l, a șezut puțin să se odihnească. Iar ucenicului său, Mihail, i-a zis: “Fiule, trezește-te și priveghează, de vreme ce o cercetare minunată și înfricoșătoare o să ne fie nouă în ceasul acesta”. Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicând: “Iată, vine Preacurata!” Iar sfântul auzindu-l, a ieșit degrab din chilie în tindă, și iată o lumină mare, mai mult decât soarele strălucind, a luminat pe sfântul, și îndată a văzut pe Prea-curata cu doi Apostoli, cu Petru și cu Ioan, strălucind într-o negrăită lumină. Când a văzut-o sfântul, a căzut cu fața la pământ neputând suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfântul cu mâinile sale, zicându-i: “Nu te spăimânta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi, și pentru locașul tău să nu te mai mâhnești, că de acum înainte vei fi îndestulat de toate, nu numai până ce ești în viața aceasta, ci și după ducerea ta cea către Domnul, nedepărtată voi fi de locașul tău, cele trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l și acoperindu-l”. Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Iar sfântul, ca într-o uimire a minții, era cuprins de frică și de cutremur mare, și venindu-și în sine după puțin, a aflat pe ucenicul său zăcând de frică, ca mort, și l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele starețului, zicând: “Spune-mi părinte, pentru Domnul, ce era această minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puțin de nu s-a despărțit de trupeasca-mi legătură, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfântul se bucura cu sufletul și fața lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputând să grăiască altceva nimic, fără numai atât: “Așteaptă, fiule, fiindcă duhul meu în mine tremură de acea minunată vedenie”. Și se află tăcând și mirându-se. Apoi, după puțin timp, a zis ucenicului său: “Fiule, cheamă la mine pe Isaac și pe Simon”. Și venind ei, le-a spus toate pe rând, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Apostolii și ce i-a zis lui. Deci, acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie și de veselie și toți împreună au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfântul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea, pentru milostiva cercetare a Stăpânei celei Prea curate.

Slujind oarecând Cuviosul Dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui Simon, de care am pomenit înainte, fiind desăvârșit în viață, era atunci ecleziarh. Acela a văzut foc umblând pe jertfelnic, înconjurând Altarul și pe Serghie când slujea. Și stătea sfântul în foc de la cap până la picioare. Iar sosind vremea împărtășirii, s-a luat focul acela Dumnezeiesc și învăluindu-se ca o pânză curată, a intrat în sfântul pahar, și cu acela s-a împărtășit vrednicul slujitor, sfântul Serghie.

Viețuind Cuviosul ani îndestulați în mare înfrânare și osteneli, și făcând multe minuni, a ajuns la bătrânețe adânci. Acum îi erau anii lui de la naștere șaptezeci și opt. Apoi, cu șapte luni mai înainte, și-a văzut mutarea sa către Dumnezeu și a chemat frații, încredințând egumenia ucenicului său cu numele Nicon, care deși era tânăr de ani, mintea lui înflorea cu căruntețile și în toată viața urma învățătorului și povățuitorului său Serghie. Punându-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se liniști, iar în luna lui septembrie, căzând în boala trupească, și cunoscându-și cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat și a învățat pe frați destul, dându-le binecuvântare și iertare; iar în ceasul din urmă, s-a împărtășit singur cu Preacuratele Taine, dându-și astfel sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Fața lui era luminoasă, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încredințat de luminarea lui cea sufletească și de răsplată Dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locașul în care s-a nevoit. După trei ani de zile, însă, s-au aflat moaștele lui cele sfinte întregi și nestricate nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieșea mireasmă bună negrăită și multă tămăduire se da bolnavilor. Chiar și până acum de la cinstita lui raclă, curg, ca dintr-un izvor, tămăduirile tuturor celor ce aleargă cu credință. Căci, precum în viața sa, așa și după mutare, face nenumărate minuni mari acel mare făcător de minuni, pentru mărirea lui Hristos Dumnezeului nostru, Căruia se cuvine cinstea și mulțumita în veci. Amin.

Despre viața cuviosului părintele nostru Serghie și despre multe minuni ale lui, se află tipărită carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfântului se afla și aceasta: “După sinodul cel din Florența, unde mulțime de dreptcredincioși, arhierei și preoți care n-au vrut să se unească cu rătăcirea latinească, s-au fost pierdut cu felurite chinuri de către latini. Un Presbiter din părțile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urmă din dreapta credință și era numele Prezbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri și munci în temniță și în obezi, pentru buna credință, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpând din lanțuri, s-a sfătuit cu Toma solul Tferschei și au fugit din cetatea latinească în țara lor. Fiind în mâhnire mare și în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere și culcându-se puțin să se odihnească, a adormit și a văzut un stareț cinstit stând lângă el, apucându-l de mâna dreaptă și zicându-i: “Oare te-ai binecuvântat de Marcu Eugenicul episcopul Efesului cel ce a urmat pașilor apostolești?” Iar el a răspuns: “Am văzut Doamne pe minunatul și tarele bărbat acela și m-am bine-cuvântat de dânsul”. Apoi starețul a zis: “Binecuvântat este de Dumnezeu omul acela, că din deșertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu învățătura și descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduiești oriunde vei merge, la toți drepții cei ce țin așezămintele sfinților apostoli și poruncile sfinților părinți de la cele șapte sinoade, și cel ce are înțelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea și greutatea drumului să nu vă întristați, căci eu sunt nedepărtat de voi și vă voi trece fără de grijă. Acestea și mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareț, l-a întrebat Presbiterul: “Doamne, spune-mi cine ești tu, că mi se pare că ești trimis de Dumnezeu să ne scoți pe noi deznădăjduiții din pământul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: “Eu sunt Serghie, pe care oarecând m-ai chemat, rugându-te în rugăciunea ta, și te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea. După vedenia aceasta, deșteptându-se preotul, s-a bucurat și a spus împreună călătorului său (Toma), cele ce a văzut și a auzit. Și au mers amândoi, veselindu-se în calea lor, și au ajuns degrab prin dumnezeiescul acoperământ și cu rugăciunile apărătorului său cuviosului Serghie, sănătoși și fără de bântuială în părțile Rusiei.

Ajutorul și arătarea sfântului povestind, au propovăduit cele auzite de la dânsul, descriind pe larg toate cele ce s-au făcut la soborul din Florența.

Aceasta s-a pomenit aici pentru necuviința vremii de acum, întru care sfânta și dreapta credință este hulită și prigonită prea mult de latini. Ca să vadă fiii Bisericii Răsăritului că stâlpul lor, cuviosul părintele nostru Serghie, și după preaslăvirea sa, a arătat că este nedrept soborul Florenței. Credința noastră (după Apostolul) constă nu în biruitoarele cuvinte ale înțelepciunii omenești și în arătarea Duhului și a puterii, și nu în înțelepciunea și măiestria omenească, ci în puterea lui Dumnezeu.

În această zi, mai facem și pomenirea cuvioasei Eufrosina, care era fiica sfântului mucenic Mihail, voievodul Cernigovului, și prin arătarea și făgăduința Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dăruit copila lor și s-a botezat în Biserica cea mare a Pecerschii. Iar în vârstă venind, și fiind cu Mina, voievodul Sujdalului, prin voia părinților, s-au rugat cu lacrimi Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ca să i se păzească fecioria ei neînstrăinată.

Și a văzut arătându-se cereasca Împărăteasă, poruncindu-i ca să asculte pe părinții săi, și să meargă la Sujdal, de nimic îndoindu-se. Deci, fiind ea pe cale și încă neajungând la Sujdal, logodnicul ei a murit. Iar ea, aflând mănăstirea de fecioare, cu hramul “Pune-rea veșmântului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, s-a călugărit într-însa și s-a nevoit bine. Apoi i s-a dat ei de sus darul proorociei, chiar a tămădui boalele, și făcea multe minuni. Iar în vremea năvălirii păgânului Batus, hanul tătarilor, locașul său l-a păzit întreg de robia mahomedanilor cu rugăciunile sale. Apoi a trecut la Domnul la 25 septembrie, zi în care își făcuse mai înainte făgăduința sa lui Dumnezeu, îmbrăcându-se în chipul îngeresc.


Puteți citi și:

Acatistul Cuviosului Serghie de la Radonej

Cântare de laudă la Sfântul Preacuvios Serghie din Radonej

Total
46
Shares
Previous Post

Cuvioasa Eufrosina

Next Post

Covid, elevi, părinți, profesori

Related Posts