David Profetul Împărat, când era prigonit de pe tron de fiul său Abesalom, ca să-l ocupe acesta, a plecat din palat, a plecat din Ierusalim cu papucii în mână, desculț, zdrențăros, împreună cu ostașii săi și cu toată suita împărătească. Un rob de-al său îl ocăra pe drum, spunând: „Tu ești de vină! Ești incapabil!”. Însă David nu răspundea, ci făcea răbdare. Atunci generalul său i-a spus:
– Măreția ta, dă-mi voie să-i tai capul, fiindcă hulește pe unsul Domnului.
– Nu. Să nu-i tai capul. Iartă-l. Lasă-l să mă ocărască, căci poate răbdarea la ocările lui mă va învrednici să mă întorc la împărăția mea!
Și într-adevăr, așa s-a petrecut. Abesalom avea părul lung. Alergând cu calul său, părul său s-a încurcat în niște crengi și, pe când atârna de păr, un ofițer i-a retezat capul. Astfel a luat sfârșit lupta dintre tată și fiu, iar David s-a întors din nou la împărăția sa.
Va veni vremea când se va ridica o furtună mare.
Ne vor ocărî, ne vor cleveti, ne vor judeca. Noi însă trebuie să facem răbdare, să nu spunem vreun cuvânt rău și să-i iertăm din inimă, să le vorbim frumos și să ne rugăm pentru acești oameni. Biruiește răul cu binele, lasă să fii nedreptățit, dar nu nedreptăți; lasă să fii ocărât, dar nu ocărî. Aceasta este legea Evangheliei. Când înfruntăm astfel orice ispită, este firesc să primească cel care rabdă multă binecuvântare de la Dumnezeu. De fiecare dată când omul aude spunându-i-se cuvinte amare, otrăvitoare, în acel ceas cuvintele acelea intră ca spinii în capul lui și el rabdă cunună de spini. Simte suferință în sufletul și inima sa, însă rabdă și Hristos cununa Sa de spini și Dumnezeu îl va încununa cu cinste și cu slavă. Cununa aceasta o va dobândi cu sângele său, dar merită.
Vă voi spune despre un suflet, înaintea căruia și eu am rămas uimit în fața măreției lui. Aici în diaspora, în urmă cu câțiva ani, era o femeie, care fusese părăsită de soțul ei. A intrat o altă persoană în casa lor, a luat pe bărbatul ei și a plecat. Această femeie a venit într-o zi în locul unde spovedeam, și s-a apropiat cu multă dragoste și respect. A îngenuncheat și plângea.
– Fiica mea, care este pricina lacrimilor tale? Ce ți se întâmplă?
– Știți, părinte, nu plâng pentru vreun păcat, ci plâng pentru ca soțul meu să fie luminat și să se pocăiască, fiindcă a făcut greșeala de a pleca cu altă femeie și a păcătuit înaintea lui Dumnezeu. Și vine în casa mea cu acea femeie, îi primesc, le pun masa, se culcă și apoi pleacă. Îl sărut pe soțul meu, o sărut și pe această femeie, le fac daruri, le dau binecuvântări și apoi ei pleacă. După care vin din nou.
– Și de ce faci aceasta, fiica mea?
– Dar nu spune Hristos în Evanghelie să-i iubim pe vrăjmașii noștri? Această femeie pentru mine este cel mai mare vrăjmaș, de vreme ce mi-a luat soțul; dar trebuie să o iubesc. Și de vreme ce Hristos cere să-i iubim pe vrăjmașii noștri și să dăruim toată ființa și dragostea noastră, aceasta o fac și eu. Și plâng ca să-I lumineze Dumnezeu și să le dea pocăință. Rugați-vă și Sfinția voastră pentru aceasta!
Puteți să socotiți virtutea acestei femei? Se poate ca Dumnezeu să nu o ierte pe această femeie, orice ar fi făcut? Și lacrimile ei nu erau pentru nimic altceva, decât cununa ce i-o dăruise pentru această mare biruință a dragostei. Iată, aplicarea Evangheliei ce fel de oameni face! Și nu este deloc proastă, ci o femeie foarte deșteaptă și un om foarte puternic. O eroină ascunsă a Evangheliei, necunoscută de nimeni.
Pe când noi, sărmanii, și primul sunt eu, niciodată nu am fi făcut aceasta. Se poate să fi înjurat, să fi clevetit, să-l fi lovit, să-l fi blestemat și pe acela, și pe acea. Iar pe de altă parte vezi Evanghelia cum a făcut un astfel de om frumos. Această femeie în ziua Judecății va judeca o altă femeie care a avut același necaz, dar care l-a înfruntat diferit. Și nu va avea îndeptățire să spună lui Dumnezeu: „De vreme ce nedreptatea a fost atât de mare față de mine, ce aș fi putut să fac?”. „Iată ce a făcut această femeie; aceasta ai fi putut face și tu, dacă ai fi păzit porunca Evangheliei”.
Evanghelia poate fi pusă în lucrare de fiecare om. Și cel care o păzește în esența ei, poate deveni un om ales. Nu putem să spunem că Dumnezeu dă unora putere, iar altora nu. Evanghelia strălucește, precum soarele strălucește pentru toți. Însă potrivit cu sănătatea ochilor noștri, vedem soarele. Ai ochi sănătoși? Vezi soarele în toată strălucirea lui. Nu ai? Ești nevoit să porți ochelari.
Și dacă noi ne smerim cugetul înaintea lui Dumnezeu și înțelegem cine este sinele nostru, cu patimile, cu neputințele, cu necurățiile ce le avem și plecându-ne capul, cerem iertare de la Dumnezeu și de la frații noștri și iubim și ne jertfim pentru toți oamenii, fără să socotim pe niciunul necurat, când iertăm orice ne-ar fi făcut aproapele, atunci ne asemănăm cu Dumnezeu. Să iertăm și să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri. În fiecare zi și fiecare noapte să vă rugați pentru cei care v-au făcut rău. Și dacă vă rugați, atunci vasul vostru nu va fi găurit. Dacă vasul este găurit și turnăm pe deasupra, iar pe dedesubt se scurge, niciodată nu se va umple. Adică dacă pe deasupra te rogi, iar înlăuntrul tău ai ură și vrăjmășie și nu ierți, rugăciunea ta este găurită. Dacă vrei ca rugăciunea ta să prindă, să te rogi mai întâi pentru vrăjmașii tăi și atunci rugăciunea ta va ajunge la Dumnezeu, cererea ta va fi împlinită și păcatele tale vor fi iertate.
Vă aduceți aminte de viața Sfântului Dionisie din Zakintos? Într-o noapte cineva a bătut la ușa Sfântului și i-a spus:
– Te rog, Sfinte al lui Dumnezeu, ascunde-mă!
– De ce? Ce ai făcut, fiul meu?
– Am ucis pe un om… ascunde-mă!
Și Sfântul l-a ascuns. Peste puțin vede oameni din acea insulă alergând și căutându-l pe ucigaș. Când au ajuns la Sfânt, l-au întrebat:
– Nu cumva a trecut pe aici un om? Căci cineva a ucis pe fratele tău și îl căutăm.
– Nu știu, nu a trecut nimeni pe aici. Dar de ce l-a ucis pe fratele meu? Mergeți în altă parte și-l căutați.
Pe însuși ucigașul fratelui său îl ascunsese Sfântul… Au plecat acei oameni și, firește, nu l-au găsit.
Apoi Sfântul a mers și l-a întrebat pe ucigaș:
– Ce ți-a făcut acel om bun, de l-ai omorât? Știi că era fratele meu?
– Am păcătuit, Sfinte al lui Dumnezeu! M-a întunecat diavolul cu patima, cu această întunecare a minții, și am săvârșit această nelegiuire.
Închipuiți-vă în ce stare se afla atunci ucigașul!…
– Vino, omule, să-ți arăt pe unde să fugi, ca să nu te prindă. Și pocăiește-te pentru ceea ce ai făcut!
Și l-a condus pe ascuns, ca să poată fugi.
Iată, câtă lipsă de răutate, îndelungă-răbdare și dragoste evanghelică!
Ceea ce au căutat cel mai mult Sfinții și Pustnicii, toți Părinții Bisericii, a fost să iubească pe aproapele lor cu dragoste evanghelică. Și astfel au ajuns la sfințenie. Și nouă, păcătoșilor, care avem atâtea poveri, ce le ridicăm în spate, ni se dă prilejul, încredințarea de la Dumnezeu, că putem să lepădăm toată această povară, să devenim liberi, să zburăm la Cer. Nu luați seama la rău, orice v-ar face. Iertați din toată inima voastră, cu tot sufletul vostru și să știți că veți fi și voi iertați de Dumnezeu.
Odată au mers unii la Constantin cel Mare și i-au spus:
– Măreția ta, în Aniohia au lovit bustul Vostru, l-au dărâmat, l-au distrus. Porunciți pedeapsă pentru cei care au făcut aceasta.
Ce a făcut atunci împăratul? Acesta care avea inimă împărătească, cel care avea Evanghelia în sufletul său, ce le-a răspuns?
– Nicio vânătaie nu am, nici ochii nu mi-au scos, nici nasul meu nu a pățit nimic. Dacă au făcut ceva, au făcut-o unui lucru neînsuflețit; nu este nimic rău. De ce să le facem rău? Să fie iertați.
De aceea, fiilor, când ne judecă, când ne clevetesc, când ne ispitesc, când ne smeresc, când ne nedreptățesc, trebuie și noi să iertăm. Cu ce inimă, cu ce putere, cu ce dispoziție vom dărui iertarea noastră, nu însutit, ci înmiit vor fi bunătățile ce le vom primi ca răsplată de la Dumnezeu. Iată calea! Iată, cum putem să mântuim! Iată, poarta prin care vom intra în Împărăția Cerurilor!
La sfârșit vreau să vă dau cele mai bune binecuvântări ce izvorăsc din inima mea cea smerită și vă doresc, eu neînsemnatul și întinatul, sporire duhovnicească. Dacă v-am smintit cu ceva, să mă iertați, căci sunt om și ca și om fac greșeli. Mă rog cu smerenie ca aceste cuvinte puține, ce le-am spus aici, din cuvintele Evangheliei, această sămânță dumnezeiască care este semănată în inimioarele voastre, să nu cadă pe piatră, nici în pământ sterp, nici pe drum, unde nu se prinde nimic, ci în pământ bun și să dea rod însutit, în vecii vecilor. Amin.
(Omilie ținută la o întrunire a creștinilor din diaspora în 1989)
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea la Editura Evanghelismos.
