Monahul este far aşezat pe înălţimea stâncilor

– Părinte, care este lucrul monahului?

– Lucrul monahului este să se facă vas al Sfântului Duh. Să-şi facă inima sa sensibilă ca foiţa de aur a pictorilor. Toată lucrarea monahului este dragoste, aşa cum şi călătoria lui pe această cale se face din dragoste faţă de Dumnezeu, care are în ea şi dragostea faţă de aproapele. Monahul cercetează nefericirea societăţii, îl doare inima pentru ea şi se roagă mereu din inimă. Şi astfel miluieşte lumea cu rugăciunea. Există monahi care ajută pe oameni mai mult decât i-ar fi putut ajuta toată lumea la un loc. Un mirean, de pildă, oferă două portocale sau un kilogram de orez unui oarecare sărac, de multe ori numai ca să-l vadă oamenii, iar pe deasupra îi mai judecă şi pe alţii pentru faptul că n-au dat şi ei. Dar prin tăcerea şi rugăciunea sa, monahul ajută „cu tonele”.

Monahul nu îşi face planuri şi programe personale lumeşti pentru misionarism, ci înaintează fără niciun plan personal al său şi atunci Bunul Dumnezeu îl trece în planul Său cel dumnezeiesc. Iar dacă va fi nevoie pentru misiune, Dumnezeu îl va trimite într-un mod dumnezeiesc. Dumnezeu nu cere de la monahi să iasă în lume ca să-i ţină pe oameni de braţ ca ei să poată merge, ci le cere să le dea acelora lumină prin trăirea lor, călăuzindu-i în felul acesta spre viaţa veşnică. Adică monahul nu are ascultarea de a ajuta lumea prin a se afla în mijlocul ei. El pleacă departe de lume, nu pentru că urăşte lumea, ci pentru că o iubeşte, şi astfel, trăind departe de ea, o va ajuta cu rugăciunea sa în ceea ce nu se poate face omeneşte, ci numai prin intervenţie dumnezeiască. De aceea monahul trebuie să se afle în neîncetată comuniune cu Dumnezeu, să primească semnale şi să arate oamenilor drumul spre Dumnezeu.

N-am putut înţelege multă vreme felul în care romano-catolicii justifică unele lucruri. Mi s-a dezlegat nedumerirea cu puţin timp în urmă, când au trecut pe la Colibă doi arhitecţi romano-catolici din Roma. Aveau neştiinţă, dar bună intenţie. „Ce fac monahii de stau aici?”, mă întreabă. „De ce nu se duc în lume să facă lucrare socială?”. „Farurile nu trebuie să fie întotdeauna sus pe stâncă?”, le răspund. „Oare trebuie să meargă în oraşe să se adauge la numărul felinarelor de acolo? Altă misiune au farurile şi alta felinarele”. Monahul nu este felinar, ca să fie aşezat la un capăt de drum şi să-i lumineze pe călători ca să nu se împiedice. Ci el este far îndepărtat, aşezat sus pe stânci, care cu lumina lui luminează mările şi oceanele, pentru a îndruma corăbiile să ajungă la destinaţia lor, la Dumnezeu.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.

Total
52
Shares
Previous Post

Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca

Next Post

Premierul bulgar, Boiko Borisov: NU pot să închid bisericile, eu sunt om credincios!

Related Posts